Mă întreb, alături de mulţi alţii, de ce există Răul şi suferinţa pe Pământ dacă Dumnezeu este bun. Care este originea Răului? Dumnezeu Însuşi? Am auzit în repetate rânduri că Răul ar fi fost “creat” de Divinitate, el fiind necesar să existe, în viziunea iudeo-creştină fiind întruchipat de către Lucifer, Satan sau Diavol. Îngerul rebel nu este Răul în persoană de la bun început sau din eternitate, ci doar o fiinţă care a ales despărţirea de Creatorul ei, prin răsturnarea echilibrului interior al conştiinţei sale.
Dumnezeu a înzestrat făpturile Sale cu tot felul de facultăţi mentale şi fizice, şi le-a dat fiecărei fiinţe în parte o misiune, un rost de a exista. Dumnezeu nu este generator de suferinţă şi nu şi-a pus “odraslele” Sale să aleagă între Bine şi Rău, ca şi cum ar trebui să alegi între Rece şi Cald, între Viaţă şi Moarte. Ne-am obişnuit să vedem Binele şi Răul ca pe nişte principii existenţiale, ca două forţe aflate în opoziţie, ca două tipuri de atitudine în raport cu Ființa Supremă.
Logica ne îndeamnă să spunem că Divinitatea, în atotputernicia şi înţelepciunea Sa, cunoştea cât se poate de clar viitoarea evoluţie negativă a îngerilor care aveau să piardă Raiul şi comuniunea cu Creatorul lor. Şi atunci, de ce le-a dat totuşi posibilitatea ca și ei să existe, să trăiască? De ce nu a împiedicat Dumnezeu apariţia Răului în persoana îngerilor, şi cu precădere a Diavolului, căpetenia răzvrătiţilor, dacă El ştia ce avea să se întâmple?
Văzut doar ca principiu, Răul este inofensiv, pur virtual, potenţial, dar nu o energie sau realitate de sine stătătoare, un duşman concret al lui Dumnezeu. Creatorul cunoaşte acest principiu, dar nu-l materializează, nu-i dă trup. Altfel spus, pentru Dumnezeu, Răul este doar teorie, niciodată practică. Şi totuşi, cum s-a dezvoltat Maleficul în lume, cum a devenit el mai mult decât un principiu, cum s-a transformat el într-o forţă distructivă, demonică?
Tot ceea ce Dumnezeu a făurit a fost frumos, bun, armonios, în slavă. Şi îngerii erau buni, frumoşi, echilibraţi şi plini de glorie. Într-adevăr, erau fiinţe minunate, puternice, bucurându-se de prezenţa, dragostea şi lumina Divinităţii, slăvindu-o, îndeplinind felurite misiuni pe care noi oamenii simpli nu le putem înţelege.
Fiinţele angelice au fost însă create cu voinţă liberă, ele nu erau obligate la perfecţiune, la eternitatea în Împărăţia Creatorului. Şi ce înseamnă să ai o voinţă liberă? Oare să alegi între Bine şi Rău, între fericire şi durere? Voinţa liberă nu presupune cunoaşterea anticipată a diferenţei conflictuale dintre bine şi rău, dintre suferinţă şi viaţă, ci reprezintă echilibrul interior al fiinţei, sau armonia și pacea în raport cu Dumnezeu. Echilibrul interior este acea linişte sufletească care poate fi oricând tulburată, nu din afara sa, ci din interiorul ei, prin propria ta voinţă.
Te poţi iubi pe tine însuţi, nu este interzis, aşa cum spunea Mântuitorul, care ne învaţă să ne iubim semenii ca pe noi înşine. Dar dacă ajungi să te iubeşti pe tine însuţi mai mult decât pe Părintele tău, declanşezi o “mutaţie genetică” a voinţei cu care ai fost înzestrat, te îndepărtezi de scopul primordial al existenţei tale, iubirea faţă de Dumnezeu. Vrând-nevrând, existenţa, în măsura în care ea provine de la Divinitate, te obligă să renunţi la ideea că propria ta fiinţă poate fi adorată, iubită, cinstită cu aceeaşi intensitate, putere și cunoaştere precum este venerată Ființa Creatorului.
Mergând pe o sfoară întinsă la mare înălţime deasupra unei prăpăstii, ai nevoie de mult curaj şi de extrem de multă atenţie şi echilibru. Prăpastia, respectiv moartea prin prăbuşirea în golul ei, pot fi evitate prin menţinerea echilibrului perfect pe tot traseul frânghiei întinse. Unde sunt Binele şi Răul în această încercare riscantă de a trece deasupra hăului? Cine ne obligă la acest pericol de a ne prăbuşi în moarte, în durere?
Viaţa este această frânghie care face legătura dintre noi şi Dumnezeu. La un capăt suntem noi, la celălalt capăt este Dumnezeu. Echilibrul interior, necesar parcurgerii frânghiei vieţii care duce spre Sacru, este voinţa noastră liberă, privirea fiinţei noastre către Creator. Prăpastia nu este o realitate de sine stătătoare, concretă, pre-existentă nouă, ci doar un principiu, o teorie. Ea poate să devină o realitate concretă în noi înşine, prin lipsa noastră de comunicare cu Dumnezeu, de comuniune cu El. Dacă te încrezi numai în tine însuţi, uitând care este scopul acestui “test”, anume întâlnirea și rămânerea cu Sacrul, e posibil să îţi pierzi viaţa în cele din urmă.
Destul de grea, totuşi, această misiune. De ce trebuie să fie viaţa un exerciţiu de “acrobaţie”, de echilibru? Îngerii şi oamenii sunt fiinţe libere să fie ele înseşi, nu forţate să fie asemenea lui Dumnezeu, în sensul de a fi sfinţi, buni, corecţi, iubitori, ca nişte sclavi sau roboţi. Iubirea faţă de Dumnezeu nu este o sclavie, ci o formă de recunoştinţă, de mulţumire a făpturii adusă Creatorului pentru faptul de a fi primit viaţă de la Acesta.
A iubi necondiţionat este o vorbă foarte răspândită în popor. Şi atunci cum să iubeşti doar pentru că ai fost creat? Pentru ce ne-a dat Dumnezeu viață? Numai pentru a-L iubi? Întrebarea trebuie pusă altfel. Ce L-a determinat pe Cel Fără de început să creeze fiinţe diferite de El? Iubirea Sa. Nu am fost creaţi cu condiţia sau obligativitatea să-L iubim pe Dumnezeu, ci am fost scoşi în lumina vieţii pentru că Dumnezeu ne-a iubit. Şi e normal, de bun simţ, să returnezi dragoste celui ce te-a iubit înainte ca tu însuţi să exişti, după cum e firesc ca un copil să-şi iubească părinţii. Ar mai fi cineva copil sau părinte dacă el nu ar fi capabil să dăruiască iubire în familia în care trăieşte? Mulţumim cuiva pentru o faptă bună din suflet, şi nu din obligaţie, o facem cu multă recunoştinţă, aducând cinste sau omagiu persoanei care ne-a ajutat. Fapta bună a lui Dumnezeu este aceea de a ne fi dăruit viaţă, fără ca noi să ÎI cerem acest lucru. Dar oare de ce ne-a chemat El la viaţă, forțându-ne oarecum, în mod indirect, să Îi oferim iubire? Beatitudinea și esenţa existenţei, esenţa lui Dumnezeu este Iubirea. De ce am fost creaţi de către Divinitate, dincolo de dragostea și bunătatea Sa, vom ști poate numai în eternitate.
Lucifer, îngerul cel mai “frumos” al Creatorului, şi-a întors iubirea faţă de Tatăl către el însuşi, căzând în prăpastia morţii, pierzându-şi echilibrul interior de care pomeneam mai devreme. Când îţi întorci privirea de la Dumnezeu, sursa vieţii şi a luminii, spre tine însuţi şi începi să adori mai mult ceea ce se află în fiinţa ta, atunci începe suferinţa, întunericul, despărţirea. Iubirea exagerată de sine, din care a crescut mândria, egoismul, luciferismul, este ceea ce a declanşat ruptura, catastrofa, cutremurul ce a dus la marea revoltă a îngerilor, se spune o treime din ei, împotriva lui Dumnezeu (Tatăl), fiindcă Satan avea să ademenească mulţi alţi îngeri de partea lui. Iubirea întoarsă dinspre Dumnezeu spre tine însuţi într-o măsură care depăşeşte bunul simţ, care destabilizează echilibrul interior, se transformă într-o iubire devoratoare de suflete, o iubire care transformă fiinţa într-un monstru.
De ce a ajuns Lucifer într-o astfel de situaţie? De ce a permis Dumnezeu să se întâmple această nenorocire? Echilibrul interior, în alte cuvinte, pacea interioară, se menţine câtă vreme eşti în armonie cu Ființa Supremă. Această pace însă nu este “zidită”, “betonată” în fiinţele create, fiindcă pacea reprezintă lipsa oricărui conflict cu semenii tăi şi în instanţă supremă, cu Creatorul tău. Conflictul nu se poate naşte decât prin voinţa liberă, în cazul în care se alege răzvrătirea și despărţirea de Părintele tău. “Copiii” lui Dumnezeu sunt creați cu o stare de echilibru interior solid, dar nu indestructibil, inalterabil. Existenţa creaturilor începe dintr-un punct neutru, de echilibru perfect, nu între Bine şi Rău, aşa cum am avea tendinţa să credem, ci între făptură şi Dumnezeu. Echilibrul interior este oglinda unui echilibru exterior, a unei armonii care se păstrează în relaţia dintre Părinte și Copiii Săi.
Florin Tamas
