Viața de familie poate fi comparată cu un urcuș neîntrerupt. Soții – bărbatul și femeia – încep acest urcuș în clipa în care pun temelia familiei prin Taina Cununiei, primind harul și binecuvântarea lui Dumnezeu. Însă, ei trebuie să clădească neîncetat pe această temelie, având ferma convingere că iubirea lor nu se mărginește la pământ, ci că se continuă în veșnicie. De fapt, Dumnezeu nu l-a creat pe om doar pentru cei câțiva ani petrecuți pe pământ, ci l-a adus din neființă la ființă pentru ca el să viețuiască veșnic, moartea fiind doar un punct de trecere dintr-un mod de existență într-un alt mod de existență. În familie intervin și unele momente dificile, care au menirea de a întări fortăreața căminului. Iubirea dezinteresată, aspectul de jertfă și dăruirea neconționată ale soților se vădesc în modul în care aceștia reușesc să înfrunte vicisitudinile vieții. Aceste etape grele pot fi depășite prin înțelepciune, înțelegere și comunicare, lăsându-se la o parte mândria, orgoliul, încăpățânarea și egoismul. Soții trebuie să ajungă la concluzia că fiecare îndeplinește un rol la fel de important în familie.
Iubindu-se și respectându-se reciproc, soțul și soția înțeleg faptul că în familie nu există raporturi de subordonare, că fiecare comportă responsabilități deosebite, că împreună alcătuiesc o mică biserică și că doar împreună pot străbate cu succes valurile învolburate ale vieții, învingând ispitele care îi asaltează. Soțul este stâlpul și capul casei, trebuind să militeze pentru binele soției și al copiilor. Bărbatul este “cap femeii”, având datoria să-și iubească soția, fiindcă “cel ce-și iubește femeia pe sine se iubește”, afirmă Sfântul Apostol Pavel (Efeseni V; 23, 28). Soția, care i se “supune bărbatului ca Domnului” (Efeseni V; 22), este regina spirituală și inima casei, preocupându-se – pe lângă treburile sociale și casnice – și de partea religioasă a familiei. Copiii sunt rodul dragostei dintre cei doi soți/părinți, trebuind să beneficieze de o educație aleasă spre a deveni oameni de încredere în societate și mădulare vrednice ale Bisericii.
“Datoriile soților constau, scria teologul Hristu Andrutsos, pe de o parte în credință, iar pe de altă parte în concordie. Credința (care exclude toate motivele ce aduc paralizarea și ruperea legăturii căsătoriei) se manifestă în încrederea pe care o au soții unul față de altul, fără ascunderea gândurilor și rămânând neinfluențați de gelozie, în identificarea intereselor și a onoarei și în participarea la desfătări, griji, suferințe și dureri. Iar concordia, care dirijează raporturile soților, contribuie la tolerarea reciprocă în dragoste, fiecare trecând cu vederea lipsurile și slăbiciunile celuilalt și fiecare să-și îndeplinească slujba respectivă în cercul său propriu”. Din păcate, societatea omenească trece în prezent printr-o gravă criză morală și spirituală, când divorțul este la ordinea zilei. De ce? Pentru că violența în familii, atât cea fizică, cât și cea verbală, a atins cote amenințătoare, invocându-se numeroase pretexte. Totuși, nimic nu poate scuza un comportament animalic în cadrul familiei. În momentul în care soțul ridică mâna asupra soției sale sau asupra copilului său se destramă armonia dumnezeiască instaurată în familie la Cununie, în urma consimțământului liber exprimat de către cei doi soți. În aceste circumstanțe, familia își pierde unitatea, stabilitatea și siguranța, iar respectul și iubirea rămân simple cuvinte. Din icoană a unirii lui Hristos cu Biserica Sa, familia ajunge să oglindească iadul cu toate ororile lui. Atunci nu ne mai mirăm auzind o soție numindu-și soțul “diavol”. Urmează minciuna, trădarea, infidelitatea, despărțirea. “A-ți trăda iubirea, opinează Paul Evdokimov, înseamnă a te trăda pe tine însuți. Iubirea nu poate fi impusă”.
Viața omului este presărată cu bucurii, dar și cu încercări, iar adevărata înțelepciune constă în a trece peste toate obstacolele vieții prin înțelegere, prin iubire și nu prin violență, care duce inevitabil la nefericire și la dezbinare. Soții trebuie să simtă și să-și spună: nu te iubesc pentru a te salva, ci te salvez pentru că te iubesc, după cuvintele lui Paul Evdokimov.
Un păcat extrem de grav, cu atingeri considerabile la stabilitatea vieții de familie, este cel al adulterului sau al desfrânării. Spun aceasta, deoarece prin comiterea acestui păcat, se rupe liantul dintre soți. Prin definiție, adulterul înseamnă infidelitate, necredință, trădare, adică o călcare în picioare a tuturor principiilor solide care se impun a sta la baza căsniciei. Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe soți: “Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea și femeia bărbatului” (I Corinteni VII; 3). Această iubire include, cu siguranță, și fidelitatea. Or, în clipa în care unul dintre soți își caută refugiul în brațele altei persoane, iubirea se pervertește.
Indiferent care sunt motivele invocate de către adulterin, acestea nu au viabilitate, dacă ne gândim la faptul că familia se întemeiază pe iubire dezinteresată și pe credință. Prin adulter, respectul reciproc este călcat în picioare; nu mai putem vorbi de sinceritate, care este exclusă. Orice legătură trupească în afara familiei este “urâciune” în fața lui Dumnezeu. Cu toate acestea, adulterul este o chestiune la ordinea zilei. Sunt persoane care spun, nu cu părere de rău, ci cu nonșalanță că și-au înșelat partenerul de viață sau chiar “se laudă” cu diversele cuceriri făcute într-un univers extrafamilial. Când un asemenea om ajunge la convingerea că a greșit (mustrat fiind probabil de conștiință), așteaptă iertare din partea soțului sau a soției, ca și cum ar fi îndreptățit să o primească. Mai există concepția greșită că bărbatului îi este permis orice experiment și că soția este obligată să-l ierte de fiecare dată. Nu este așa. Dacă vine iertarea, de cele mai multe ori rămân anumite resentimente, se păstrează un foc mocnit, care la cea mai mică adiere este gata să se aprindă. De aici provin certurile, neînțelegerile și apoi, în final, divorțul. De fapt, singura pricină acceptată ca motiv serios de divorț este adulterul. O spune Mântuitorul: “Oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârșească adulter, și cine va lua pe cea lăsată, săvârșește adulter” (Matei V; 32).
Totodată, Iisus Hristos nu condamnă atât adulterul în sine, cât și intenția păcătoasă: “Oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui” (Matei V; 28). Iată că, simpla privire la o persoană de sex opus, privire însoțită de un gând pătimaș și posesiv, este similară adulterului. Chiar dacă noi ne ascundem intenția și o înăbușim, totuși aceasta nu poate rămâne necunoscută de Dumnezeu. De aceea a lăsat Dumnezeu ca fiecare bărbat să-și aibă femeia sa, să fie uniți prin Taina Nunții, să întemeieze o familie, să se iubească, să se respecte, să se ajute și să dea naștere la copii.
Preot dr. Cristian Boloș
