1.166 este numărul oficial al morților căzuți între 16 – 31 decembrie 1989. Europa Liberă începe astăzi Memorialul Revoluției Române, cu 60 dintre acești eroi contemporani. Treptat, vă vom oferi toate numele și chipurile celor care au murit la Revoluție. Cuvinte cheie: adevăr, curaj, libertate.
Pe 17 decembrie 1989, comunismul făcea, la Timișoara, prima victimă a propriului sfârșit.
Lepa Bărbat a fost împușcată în cap, în Piața Libertății din Timișoara. Era lângă soțul ei și fiica, Ioana, de doar 12 ani.
Pe 15 decembrie 1989, mai mulți timișoreni s-au adunat în fața casei pastorului reformat László Tőkés. Fusese critic la adresa regimului Ceaușescu și era penalizat – urma să fie evacuat din casa parohială și mutat la țară.
La căderea întunericului, micul protest de solidaritate cu pastorul s-a extins. S-au alăturat și oameni nemulțumiți că autoritățile închiseseră talciocul de unde puteau cumpăra produse aduse „de la sârbi”. S-au alăturat și câțiva trecători, fiecare cu gândurile lui de revoltă.
Oricât au „dispersat” autoritățile mulțimea, folosind tunuri cu apă și unități de „mascați” cu scuturi ca „armata romană”, oricât au amenințat, a doua zi, în 17 decembrie, atmosfera în Timișoara era deja una a unui protest masiv.
Revoluția Română din 1989 a fost o revoluție în adevăratul sens al cuvântului. Revoluție = schimbare structurală de regim politic. Istoric, toate revoluțiile sunt confiscate. Întotdeauna există un grup care preia puterea. Întotdeauna, revendicările au nevoie de ani ca să devină fapt. Importante sunt schimbările și direcția lor. România, membră a NATO și UE, e profund diferită de țara pauperă și terorizată din comunism.
Protestatarii s-au adunat în fața sediului Comitetului Județean al Partidului Comunist Român și în Piața Operei, au intrat chiar în clădirea „județenei de partid”.
Potrivit rechizitoriului din Dosarul Revoluției, la ora 11:00, ministrul Apărării, generalul Vasile Milea, a ordonat intervenția cu 400 de militari pentru blocarea căilor de acces spre Consiliul Judeţean.
Dimineață, ajunsese în Timişoara o grupă din cadrul Marelui Stat Major al Armatei, iar în jurul orei 14:00, au apărut mai multe dispozitive militare de apărare. Armata intră în stare de luptă. În judeţul Timiş este stare de necesitate.
Declararea oficială a stării de necesitate, câteva ore mai târziu, a însemnat înarmarea militarilor cu muniţie de război.
În acel moment când se așternea din nou întunericul, soarta manifestanților părea pecetluită. La București, conducerea Partidului Comunist Român, partidul unic al țării, cel care conducea și Guvernul, și Armata, și serviciile de informații, a decis ca la Timișoara trupe de armată și Securitate să tragă în popor.
Și trupele au tras. Au tras inclusiv pe treptele Catedralei Ortodoxe, care închide perspectiva din Piața Operei, au tras pe bulevarde și au tras pe străduțe. Mulți dintre cei care au reușit să fugă au ajuns acasă cu sânge pe ghete și pantofi. Cei norocoși. Alții au încercat să își trateze acasă rănile deschise.
La Spitalul Județean, chirurgii au început o noapte de coșmar. O noapte ca de război.
Aproape 300 de răniți au fost aduși fie cu ambulanțele, fie cu mașini (Dacii) particulare, în numai câteva ore. Dintre ei, câteva zeci au murit fie înainte, fie pe masa de operație, fie după.
Din zorii zilei de 18 decembrie, spitalul nu a mai aparținut medicilor, ci Securității. Foile de internare au dispărut. La fel se va întâmpla și cu 43 de cadavre din morga spitalului.
În acea seară, la Timișoara au fost uciși, potrivit Asociației 17 Decembrie 1989 Timișoara, 70 de oameni.
Pe 18 decembrie, când înregistrările țipetelor din 17 decembrie, din Piața Operei de la Timișoara, cu „Nu trageți, fraților!” urmate de rafale, au fost difuzate de Radio Europa Liberă, de la Munchen, orașul intrase deja în grevă generală.
Situația devenise îngrijorătoare pentru regim, chiar dacă plecarea lui Nicolae Ceaușescu, pe 18 decembrie 1989, în Iran ar fi putut sugera altceva.
În lipsa lui Ceaușescu, situația a fost gestionată de Elena. Alături de Emil Bobu, secretar al PCR, şi de ministrul de Interne, Tudor Postelnicu, ea credea că poate șterge urmele crimelor din 17 decembrie de la Timișoara.
Ea aprobă operațiunea „Trandafirul”: în noaptea de 18 spre 19 decembrie, trupurile a 43 dintre primii morți ai Revoluției Române au fost furate din morga Spitalului Județean, duse la București, și arse la Crematoriul „Cenușa”.
Cenușa lor a fost aruncată într-un canal, lângă groapa de gunoi a Capitalei, Glina.
Pe 20 decembrie, orașul din vestul țării era „zonă liberă de comunism”. De la tribuna improvizată în balconul Operei, vorbitorii cereau socoteală regimului pentru uciderea de oameni și alegeri libere – primele după mai mult de patru decenii de dictatură.
Pe 20 decembrie, Timișoara era primul oraș liber al României.
La Timișoara, regimul a încercat să joace cartea „dușmanului ungur” – pastorul László Tőkés fusese la originea revoltei. Poate și de aceea, pe 22 decembrie, când au vorbit la TVR, Mircea Dinescu și Ion Caramitru, nu conteneau să mulțumească revoluționarilor români și „de alte naționalități”.
După 21 decembrie 1989, lupta se mută la București, dar oameni uciși au fost și la Alba Iulia, Arad, Braşov, Brăila, Bucureşti, Buzău, Caransebeş, Cluj-Napoca, Constanţa, Craiova, Cugir, Hunedoara, Lugoj, Reşiţa, Sibiu, Târgovişte, Târgu Mureş, după cum conchidea, în 2014, Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989.
21 decembrie 1989 este ziua în care revolta începe în Capitală, la mitingul organizat de Nicoale Ceaușescu în actuala Piață a Revoluției, la CC (Comitetul Central), după cum era cunoscută atunci.
În noaptea de 21 spre 22 decembrie, oamenii s-au strâns în Piața Universității. Au făcut-o acolo și nu în altă parte, pentru că la Hotelul Intercontinental din București se aflau jurnaliști străini. Voiau să transmită lumii libere că protestează contra comunismului și, în același timp, să se pună la adăpost de represalii violente.
La ultimul punct, s-au înșelat.
Nicolae și Elena Ceaușescu rămăseseră în sediul Comitetul Central al Partidului Comunist Român, aflat în imediata apropiere (azi, sediul Ministerului de Interne). Au coordonat personal represiunea.
Au cerut să li se aducă un singur rând de haine. Nu credeau nici atunci că nu „iredentiștii”, nu „agenturile”, nu „dușmanii poporului” erau cauza protestelor, ci români obișnuiți, pregătiți să moară.
Pe 21 au murit oameni și la Cluj-Napoca.
La București, arestările din timpul nopții, însoțite de bătăi crunte, au făcut sediul Miliției, al Ministerului de Interne și închisoarea Jilava neîncăpătoare. (În anii ’50, Jilava fusese închisoare de tranzit pentru elitele României libere înainte de ocupația sovietică).
A doua zi a venit însă sfârșitul. Sfârșitul politic și legal al regimului comunist. Istoricii și politologii sunt unanimi în a spune că momentul exact în timp al căderii comunismului este fuga lui Nicolae Ceaușescu, de pe acoperișul Comitetului Central, cu un elicopter.
Cum s-a întâmplat?
De la ora 10:00, coloane de manifestanți se îndreptau spre Piața Palatului. Generalul Victor Atanasie Stănculescu a ordonat retragerea militarilor în cazărmi, iar în jurul orei 12:00, manifestanții intră în Comitetul Central. Elicopterul cu Nicolae și Elena Ceaușescu a decolat la ora 12 și 12 minute.
Între 22 și 25 decembrie 1989, foști nomenclaturiști, adică șefi din Partidul Comunist, securiști, adică ofițeri ai Securității Statului, poliția politică comunistă, ofițeri ai Armatei, ai serviciului de informații al armatei și alți părtași la primul cerc al puterii comuniste, acaparează Revoluția.
Ceva însă se schimbă ireversibil în chiar inima sistemului politic din România. Dominația partidului unic, concentrarea TUTUROR resurselor în proprietatea statului, cenzura și închiderea granițelor dispar.
Chiar dacă Proclamația Revoluției Române a fost citită în direct, la ora 10 seara la televiziunea publică (singura existentă), de un fost secretar de partid comunist, Ion Iliescu, nu diminuează valoarea de document programatic al Comunicatului Frontului Salvării Naționale (FSN).
Încălcarea ulterioară a angajamentului solemn al președintelui Iliescu și premierului Petre Roman – cum că FSN va rămâne un organism neutru cu rol de guvernământ numai până la primele alegeri libere – a transformat FSN în urmașul de facto al Partidului Comunist.
Dar nici aceste fapte, oricât de tensionate, nici mineriadele presărate cu victime, care au dominat primul (1990-1992) și al doilea (1992-1996) mandat de președinte al lui Ion Iliescu nu schimbă valoarea de Proclamație cu legitimitate constituțională a Comunicatului FSN din seara de 22 decembrie 1989.
A fost și factorul declanșator al manifestației maraton din Piața Universității (22 aprilie 1990-13 iunie 1990) pentru „Alegeri fără comuniști!”, în baza Punctului 8 de la Timișoara (lustrația contra liderilor comuniști, adică liderii comuniști să nu candideze în alegeri deloc).
Documentul a fost publicat în Monitorul Oficial al României drept actul normativ cu numărul 1 din 22 decembrie 1989. El pune la temelia NOULUI REGIM valorile pluralismului politic, ale libertății de exprimare și de asociere, precum și proprietatea individuală.
„Jos Comunismul” era acum scandarea principală pe străzi.Aceeași diversiune a „teroriștilor” l-a ucis pe jurnalistul francez Jean Louis Calderon, în noaptea de 22 spre 23 decembrie, în Piața Palatului din București,pe 23 și 24 decembrie au murit, din nou, oameni la Timișoara.
Data la care au murit oameni în Revoluția Română nu se oprește nici pe 25 decembrie, ziua de Crăciun în care a fost executat Nicolae Ceaușescu, nici pe data de 26, nici pe 27 sau 28 decembrie.
Sunt 1.166 de nume pe care s-ar cuveni să le știm pe dinafară. Fiecare dintre noi.
Sunt cei 1.166 de oameni care și-au învins mai întâi propria frică și apoi au învins regimul comunist din România.
Sunt cei 1.166 de oameni uciși în decembrie 1989.
-Carmen Valică; Elena Tănase.
