„Români, în ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit că nu este decât o singură cale pentru salvarea țării de la o catastrofă totală: ieșirea noastră din alianța cu puterile Axei”. Așa își începea proclamația către țară Regele Mihai I, în seara zilei de 23 august 1944. O zi în care mareșalul Ion Antonescu și ministrul de Externe Mihai Antonescu au fost arestați din ordinul Regelui. O zi în care Mihai I a numit un nou guvern și a ordonat încetarea imediată ostilităților cu Națiunile Unite. Cu toate acestea, Acordul de Armistițiu dintre Aliați și România va fi semnat abia pe 12 septembrie 1944. Timp de trei săptămâni, România a fost socotită că un inamic al Națiunilor Unite și tratată ca atare. Februarie 1943. Germania nazistă și aliații săi, printre care și România, pierd definitiv bătălia de la Stalingrad, zdrobiți de trupele sovietice. În fața dezastrului iremediabil, la București se ia în calcul, mai serios ca niciodată, scoaterea țării din război. Încep negocierile cu aliații anglo-americani și sovietici.
Regele, alături de liderii principalelor partide politice – Iuliu Maniu, Constantin Brătianu și Titel Petrescu – formează “Grupul de la Buftea”, un grup conspirativ care se întâlnea în secret la conacul Știrbey din Buftea și care a pus la cale răsturnarea lui Ion Antonescu de la putere și ieșirea României din război. „Mai multe forțe politice din jurul regelui Mihai s-au gândit la debarcarea dictatorului. În principal eșecul operațiunilor militare în alianța cu Germania nazistă a dus la ideea de reorientare politică și militară a României, spune istoricul Adrian Cioflâncă. „Se ajunge la un acord de armistițiu care prevedea ieșirea imediată din Axă, revenirea Transilvaniei la România și revenirea la granițele estice de la 22 iulie 1941, care cuprindeau Basarabia și Bucovina”, spune cercetătorul Cosmin Popa. Totuși, aliații, dar și sovieticii erau reticenți să încheie un armistițiu cu opoziția și cu regele. Ar fi preferat ca încetarea focului să fie semnată de Ion Antonescu din cel puțin două motive: era șeful armatei și presupuneau că militarii îi vor da ascultare mai degrabă lui decât regelui și, în al doilea rând, era un dictator cu care se puteau înțelege mai ușor decât cu un guvern democratic.
Deși Stalin acceptase condițiile puse de Antonescu, totuși, conducătorul statului român întârzia să încheie pacea. „Manevrele diplomatice ale lui Mihai Antonescu – negocieri, tatonări în privința încheierii unei păci separate, negocieri paralele cu opoziția duse cu știința mareșalului – arată zbaterea, chinurile de conștiință la care e supus mareșalul”, spune Cosmin Popa.
