Motto: „Teatrul nu moare și nu va muri niciodată. El evoluează în disprețul vieții curente” Ion Caramitru
Până în 1989, în România, religia a fost un subiect tabu. Stalinismul instaurat după 1945, când Aliații alături de „eroica și glorioasa” Armată Roșie a câștigat Al Doilea Război Mondial și, drept consecință, a ocupat jumătatea estică a Europei, a căutat să distrugă orice idee de religie. A demolat biserici, a aruncat în temnițe preoți, protopopi, cardinali și studenți teologi, și a băgat teroarea în oamenii care credeau în Dumnezeu. Nimeni nu avea voie să creadă sau să se închine decât unicului și falnicului Partid Comunist. Din 1945 până-n 1989 pușcăriile Republicii Socialiste România au fost ticsite de slujitori ai Domnului, cu mențiunea că cei mai negri ani au fost cei cuprinși între 1946-1966. Atunci deținuții politici îi depășeau pe cei de drept comun. Iar la „politici” era toată floarea țării: intelectualii de rasă, avocați, juriști, colonei și generali, preoți, ziariști, medici, profesori universitari, etc. Singura lor vină era… că nu erau proști, inculți și răi, întocmai călăilor staliniști care-i purtau prin pușcării, de multe ori fără să fie judecați. Dar așa era atunci, așa era regimul impus de Moscova și acceptat, volens-nolens, de Europa estică. Cine regretă acele vremuri este, pur și simplu, idiot! Nu există nicio scuză pentru distrugerea popoarelor de către un cretin, care deși nu credea în existența lui, se credea însuși Dumnezeu! Mă refer la acefalul Iosif Visarionovici Stalin și apoi la restul imbecililor, fără școală și cu puțin creier, care l-au ascultat orbește: la noi, Gheorghe Gheorghiu Dej și Ceaușescu, la unguri, Janos Kadar, la cehoslovaci, Gustav Husak, la polonezi, Wojciech Jaruzelski, la bulgari, Todor Jivkov, și la nemții democrați (cică!), Erick Honecker. Deși state comuniste, Republica Socialistă Federativă a Iugoslaviei și Republica Populară Albania nu au fost slugile „ursului răsăritean”, și asta pentru că iugoslavii și-au câștigat independența singuri, în luptele date de partizanii neînfricați, iar Iosif Broz Tito l-a înfruntat pe Stalin nepermițându-i să se amestece în treburile unei țări cu oameni dârji și curajoși. Iar Albania era prea mică și nu prezenta niciun interes pentru georgianul Stalin.
În toate aceste state comuniste, inclusiv în megastatul U.R.S.S. cu toate republicile acaparate prin teroare, Biserica a fost hărțuită, distrusă și demolată, iar slujitorii ei aruncați în lugubre închisori. Oamenii se rugau pe ascuns, în gând, și se fereau să fie văzuți prin biserici. În schimb, mergeau liniștiți la Teatre, care, deși nu erau interzise erau supuse unei riguroase cenzuri care, adesea, era păcălită de slujitorii Thaliei. Astfel, spectacolele erau pline de „șopârle” pe care cenzura nu le sesiza, dar la care publicul se amuza copios, alimentându-și speranțele și visele. Cum nimic nu durează o veșnicie a venit și clipa în care comunismul a crăpat (vorba vine!). Parafrazându-l pe Caragiale afirm că „iubesc comunismul dar îi urăsc pe comuniști”… care n-au crăpat cu toții. Încă mai mișună prin Parlamente, în special în cel de pe malul Dâmboviței. Cu toate astea, nu mai sunt nici ei ce erau înainte. Nu mai au puterea de-a demola biserici. Acum au devenit, brusc, religioși, făcându-și cruci cu ambele mâini și pozând alături de Patriarhi poleiți cu aur.
Din 1990 încoace, bisericile au apărut ca ciupercile după ploaie. Tot ce a demolat Ceaușescu au reconstruit noii stăpâni, cu asupră de măsură. Unde era o biserică, ăștia noi, cu „față umană” au construit trei. Nu cred că există cartier în orașele patriei noastre, devenită din Republică Socialistă, Republică Habotnică, care să nu „conțină” trei-patru lăcașuri de cult. În Mănăștur, cartierul copilăriei mele din Cluj Napoca, există „decât” nouă! Așadar, Biserica a recâștigat terenul pierdut, ba și-a mai „tămâiat” niște parcele de lut (Pământ ești și în pământ te vei întoarce – Geneza – Capitolul 3!) pentru viitoarele biserici ridicate din donațiile unor pământeni, care astfel speră să se întoarcă mai „curați” în țărâna primordială.
„Dar cu teatrul ce-ați avut?” Dacă bisericile postrevoluționare s-au triplat sau cvadruplat, instituțiile de cultură care se numesc Teatre nu au avut parte de același tratament. În toată România asta bisericoasă și aculturală, statul român a înființat șapte Teatre, după Revoluție. Excelsiorul la București, apoi trei Teatre pentru cetățenii de etnie maghiară (cine sare-n sus că nu au „drepturi mai egale” decât românii?) la Miercurea-Ciuc, Odorheiul Secuiesc și Gheorgheni, și câte unul la Buzău, Târgu-Jiu și Târgoviște. Au apărut și câteva în locații nedemne pentru un act artistic de amploare, dar, exclusiv, private. Săli mici, spații meschine, fără o tehnică de scenă necesară unei producții shakespeariene, de pildă. Așadar, șapte Teatre versus 7.000 de Biserici. E lesne de înțeles că un popor fără cultură, dar habotnic și tâmpit, este ușor de condus, de manipulat. Pe asta mizează și politicienii care vor Catedrala Mântuirii Neamului (de cine să ne mântuim, băi, impostorilor?) în loc să militeze pentru zece festivaluri de teatru precum e cel de la Sibiu. Prostimea trebuie ținută-n beznă pentru a fi docilă, altfel, dacă scoate capul la lumină vede o păsăre, o floare, un petic de cer și-ți pune întrebări. Iar tu, politician tâmp, cu abcese la creier și furunculi la suflet nu prea știi ce să-i răspunzi! Și-atunci îi preferi proști dar cuminți. În genunchi. În strană. De ce să-ți ceară unul un spectacol de Andrei Șerban sau de Purcărete când tu poți să-i dai un litru de oloi, tri pixuri ș-o pungă de naylon?
Se spune că-ntre preoți și actori există o asemănare: ambii propovăduiesc și alină suflete. Se prea poate să fie așa într-o interpretare largă. Eu înclin să cred că dacă actorii propovăduiesc, preoții doar prostesc. Actorii eliberează sufletele pe când preoții le subjugă cu tot felul de spaime, de pedepse și de biruri. Iar pentru așa ceva e nevoie de locații mari în care să încapă mulți oameni mici.
Am spus-o și am s-o repet până la sfârșit: Dumnezeu există în noi, el nu locuiește în biserici și nici nu poate vorbi prin glasurile preoților. Preotul, ca și actorul, medicul, profesorul sau zugravul, exercită o meserie, o profesie. Te deștepți, vreodată, popor român, pentru a face diferența dintre preot, biserică și Dumnezeu?
Sorin Oros
