Dintru început vreau să subliniez faptul că prezentul material nu se vrea a fi o centralizare a învățăturilor de credință legate de tema mai sus anunțată, ci se vrea a fi mai degrabă o scurtă incursiune între destinatarii ispitelor, noi și cei apropiați nouă, într-un cuvânt o scurtă incursiune prin viața celor lângă care trăim.
Acum câțiva ani buni, în vremea copilăriei mele, le auzeam în satul copilăriei pe femeile mai în vârstă spunând următoarele cuvinte : „O, nu mă ispiti c-amu m-am spovedit”. Era o tradiție, care se păstrează și astăzi ca la fiecare început și sfârșit de post creștinii să se spovedească și să se împărtășească cu Trupul și cu Sângele Mântuitorului. Mersul zilelor îi aduna însă pe oameni la ocazii din cele mai diverse, clăci, pomeni și multe altele, momente în care uneori oamenilor le mai venea să spună și o vorbă mai puțin frumoasă, moment în care apelau la formula de mai sus : „O, nu mă ispiti…”, iar în cazul în care totuși scăpau o vorbă mai necugetată, aceasta era imediat completată cu formula : „Doamne iartă-mă, c-amu m-am spovedit”. Departe de mine gândul de a ironiza aceste momente, ci doresc să scot în evidență conștiința puternică care se găsea în fiecare om al acelei vremi.
Îmi aduc aminte cu nespus de multă plăcere de perioada copilăriei, perioadă în care umblam la orele de religie ce se făceau la biserica din sat, ore ce începeau în Duminica Rusaliilor după vecernie, și continuau în fiecare duminică și sărbătoare, până la Ziua Crucii (14 septembrie), căci după această sărbătoare începea școala propriu – zisă.
Ispitele copilăriei erau multe și „nevinovate” : o minciună după o întârziere la un îmbăiat la vale, un furat de cireșe sau de alte poame, o glumă făcută pe seama unor oameni mai în vârstă, sau o neascultare a cuvântului părinților soldată cu o pedeapsă ușor usturătoare. Toate acestea le mărturiseam la fiecare spovedanie și făgăduiam solemn că ne vom îndrepta. Dar timpul trecea și dovedea de cele mai multe ori contrariul, că la scurtă vreme o luam de la capăt.
Dar mai presus de toate acestea vremea copilăriei îmi aduce aminte de un preot extraordinar, care ne-a învățat pe toți copiii un lucru : că noi suntem copiii lui Iisus. Mergeam pe uliță și dacă ne întreba cineva ai cui suntem răspundeam cu toții în cor : „Ai lui Iisus”.
Anii au trecut și am ajuns mare. Unii dintre „copiii lui Iisus” de mai de mult au rezistat ispitelor vremii și-au rămas tot ai Lui, dar alții din păcate au ales un alt drum, ajungând din „copiii lui Iisus”, copiii ispitelor și ai păcatului.
Societatea contemporană, și mai ale cea post decembristă ne-a adus o serie de libertăți. Pentru unele dintre acestea plătim însă prea scump.
Cu riscul de a pune un ușor semn de egalitate între ispită și păcat, dar iertați-mă nu mă pot răbda, pot spune că societatea post decembristă s-a lovit greu de unele ispite cărora prea puțini le-au rezistat : adulterul, contracepția, planificarea familială, avortul și multe, multe altele. Glasurile preoților răsună din amvoane împotriva tuturor acestor ispite, dar cei mai mulți dintre noi sunt prea grăbiți ca să audă.
Căci traiul de zi cu zi al omului contemporan se desfășoară de cele mai multe ori într-un singur sens și într-un singur spațiu – cel al asigurării existenței cotidiene. De cele mai multe ori uităm că există un spațiu extraordinar, pe care îl neglijăm, cel în care ne ducem ca să-L cunoaștem pe Dumnezeu și ca Dumnezeu să ne cunoască pe noi. Acest spațiu extraordinar este spațiul liturgic. Este spațiul în care oamenii copilăriei mele trăiau acea Liturghie după Liturghie, încercând să se comporte și în afara Bisericii ca în interiorul ei.
Din păcate de foarte multe ori astăzi oamenii se ceartă asupra acestui spațiu din dorința de a-l atribui unei confesiuni anume. Se uită ceea ce este cel mai important, și anume faptul că în acest spațiu nu mai există „nici elen, nici iudeu…”, după cum spunea Apostolul, ci există sau ar trebui să existe doar o mulțime de suflete care să simtă la fel, să dorească la fel și care să gândească la fel. De parcă nu ar fi suficiente ispitele pe care ni le pune în față cel rău, ne mai ispitim și noi oamenii între noi prin certuri asupra titlului de proprietate asupra vreunui locaș de cult, uitând că acesta nu aparține vreunei biserici, ci aparține doar comunității, care se reunește în el.
Viața fiecărui om crește în acest spațiu liturgic neîncetat până ce cuprinde viața celorlalți oameni, ajungându-se la acel communio sanctorum, astfel încât fiecare om trăiește în Biserică viața întregii omeniri, care a devenit Biserică. Liturghia este o amplă lucrare a lui Dumnezeu în sufletele și în trupurile noastre ale credincioșilor, căci prin Liturghie ni se împărtășește harul lui Dumnezeu cel transfigurator, mutându-ne din starea de natură în cea de supranatură, introducându-ne în viața divină.
La această comuniune în iubire suntem chemați cu toții astăzi să ne întoarcem sufletele, pentru a primi în inimile noastre lumina învierii lui Iisus Hristos, lumină din care și noi la rândul nostru să-i luminăm pe cei de lângă noi.
Astăzi avem cu toții libertatea de a merge în biserici și mănăstiri, de a ne ruga, avem atâtea bucate de post, avem zile libere de sărbători, dar din păcate de multe ori bisericile noastre sunt mai goale față de cum erau înainte de 1989. Dacă postim o facem doar pentru că este vineri, iar colegul postește și el. Dacă mergem la biserică o facem pentru că vecinul merge și el. Nu le facem pentru că așa simțim noi, ci le facem mai degrabă pentru că așa fac cei de lângă noi.
Probabil că ne lipsește acea fărâmă din Hristos, care făcea sufletele Apostolilor să ardă atunci când mergeau împreună cu El spre Emaus, „Oare nu ardea în noi inima noastră”, ne spune Evanghelia după Luca în cap. 24, vers. 32, sau acea dragoste de comuniune, sau poate ne lipsește acea dorință de a-l face fericit pe cel de lângă noi, pentru ca prin fericirea lui să fim și noi fericiți. Răspunsul îl găsește fiecare în sufletul său, la ceas de taină, la fiecare întâlnire cu Dumnezeu făcută la scaunul duhovnicului.
Nu este suficient să plătim pomelnice pe la biserici și mănăstiri, să mergem la biserică la sărbătorile mari, să ne spovedim în fugă, să mergem cu bucatele la sfințit la Paști, să ne cumpărăm un calendar creștin pe care să-l afișăm pe un perete. Dumnezeu vrea mai mult de la fiecare dintre noi. Ne vrea „fierbinți” pentru El, ne vrea aproape de El.
Observăm într-o perioadă relativ scurtă de timp două feluri de oameni : – cei de acum câțiva ani, care trăiau în bună rânduială cu Dumnezeu, se rugau, țineau posturile, cinsteau sărbătorile și erau împliniți sufletește, și cel de-al doilea fel de oameni – cei ai zilelor noastre, care intră pe fugă în biserici, uită de sărbători, postesc în fugă și nu au timp de cele sfinte. Ar trebui să ne punem întrebarea din care categorie dorim să facem parte, iar răspunsul ni-l vom da fiecare dintre noi atunci când vom privi cu atenție în sufletele noastre și va trebui să luăm o decizie cu privire la viața noastră.
Rămân peste veacuri cuvintele Fericitului Augustin care spunea : „Doamne ajută inimii mele să Te caute. Căutându-Te să Te afle. Aflându-Te să Te iubească, și iubindu-Te să înceteze a mai păcătui ”.
Căutându-L pe Dumnezeu, aflându-L și iubindu-L vom înceta a mai păcătui și vom trăi doar pentru aproapele nostru și nu lângă el sau împotriva lui, putând astfel să răspundem creștinește împotriva tuturor ispitelor lumii contemporane.
