Printre trabucuri, rom, străzi cu palmieri și graffiti cu potretul lui Ernesto “Che” Guevara, decorul paradisiac oferit de Cuba este întregit de exponatele pe patru roți care populează insula. În continuare, vă propun să facem cunoștință cu trecutul dar și cu posibilul viitor al mașinilor clasice din Cuba.
Acum trei săptămâni, într-o clădire care în urmă cu ceva decenii bune a servit ca dealer Chevrolet, au fost găsite aproximativ 500 de mașini pe care timpul le-a transformat în modele clasice.
Dar cireașa este pusă pe tort abia acum: 50 dintre mașini au la bord mai puțin de 30 de kilometri. Vorbim de bijuterii precum Chevrolet Impala din 1964, Chevrolet Cameo din 1956 și Chevrolet Corvette din 1978. Așa apare întrebarea firească: dacă acestea sunt bijuteriile, unde e restul coroanei?
Păi, în Cuba. Restul aisbergului se află în apele calde din Arhipelagul Antilelor, unde restricțiile unei dictaturi comuniste și influențele din exterior au transformat cea mai mare insulă a arhipelagului într-un sit arheologic auto sau, dacă vreți, într-un Muzeu Antipa al mașinilor.
Este anul 1959 și puterea este preluată cu forța de Fidel Castro care se autodeclară comunist. Dacă asistența socială și învățământul au devenit gratuite pentru toți cetățenii, zona auto din Cuba a intrat într-o buclă a timpului. Cauza a fost simplă: cetățenilor statului comunist le-a fost interzisă vânzarea și cumpărarea de autovehicule noi, fără aprobarea guvernului. Aprobare care, evident, întârzia la infinit de fiecare dată.
Un an mai târziu, vine și lovitura din partea Statelor Unite ale Americii care pun embargou pe comerțul cu bunuri cu statul devenit socialist, lucru care pecetluiește definitiv soarta mașinilor din Cuba: principiul “nimic nu intră, nimic nu iese” a lăsat modelele din anii ’40-’50 prinse în capcana timpului, fără piesele de schimb care acum nu mai plecau din Detroit către Havana. Iar flota este completată de mașini sovietice, ajunse în Cuba ca urmare a relațiilor diplomatice cu URSS.
Fără posibilități de înnoire sau măcar de reparare a mașinilor, cubanezii s-au transformat cu timpul în mecanici pasionați auto-școliți, specializați în improvizații ingenioase de tot felul, menite să țină în viață mașinile de care cei din Cuba aveau atât de multă nevoie. Cu motoare diesel și piese de schimb de proveniență sovietică au reușit cubanezii să crească speranța de viață a multora dintre mașini, dar cu pasiunea au reușit să creeze, mai mult de nevoie decât de voie, un muzeu auto cu viață proprie.
Astăzi, peste 60.000 de modele clasice americane plus alte mii de mașini sovietice își fac veacul pe străzile Cubei, cu precădere în capitala Havana. Localnicii le numesc “yank tank” sau “maquinas”, și dacă nu stau pe butuci sub un palmier, cu capotele săltate, inundă străzile și generează o ambiență de linii unduioase, forme curbate și străluciri cromate. Cunoscătorii vor recunoaște ușor în mulțime modele Plymouth, Buick, Oldsmobile, Cadillac sau Ford. Nu lipsesc nici raritățile ca Edsel Convertible, Studebaker Golden Hawk, Willys Coupe sau Hillman Minx.
În țara în care, după spusele lui Orlando Morales Pulido în “La Historia del Automovil en Cuba”, prima mașină a ajuns în urmă cu mai bine de 100 de ani sub denumirea de Parisienne, cultul mașinii s-a dezvoltat într-o direcție total opusă. Dacă privim spre fenomenul “tuning” și dorința de a împinge limitele impuse din fabrică unei mașini, pentru “meșteritul” de care au avut parte automobilele din Cuba trebuie să ne întorceam privirea cu 180 de grade. Ironic, mașinile frumoase au fost ținute la o limită a subzistenței tehnice, cârpite cât să reziste de pe o zi pe alta și folosite ca simple unelte care să ducă traiul proprietarilor în zona decentului. Nu veți găsi în Cuba mașini sport, kituri de exterior agresive, eleroane iritante și jante uriașe. În schimb veți da de părți de caroserie vopsite în culori pastelate, “înotătoare” decorative ca de pește pe capote, portbagaje și aripi, toate amestecate cu crom. Mult crom.
În prezent, după instalarea la putere a președintelui Raul Castro, lucrurile par să se dezghețe pentru economia Cubei. În septembrie 2011, un comunicat al guvernului cubanez decreta faptul că locuitorii insulei sunt liberi să facă ce vor cu mașinile deținute, fără să solicite aprobarea unei entități guvernamentale.
Deși reforma deocamdată neclară adoptată de urmașul lui Fidel Castro este indubitabil un pas înainte pentru societate cubaneză, posesorii de asemenea mașini clasice ar fi predispuși să cedeze în fața libertății bruște de vânzare-cumpărare. Așa, frumoasele modele ale anilor ’40 și ’50 ar putea fi înlocuite de mașini moderne, fade, dar totodată fiabile și economice. Sau, într-o goană după profit, primul reflex al cubanezilor va fi să-și vândă mașinile unor colecționari dispuși să plătească bani grei pentru un proiect de restaurare. Ori supraaglomerarea străzilor va fi așa de mare, încât din combinația de vechi și nou, prima categorie va avea de pierdut, poate prin programe de genul Rabla. În această situație, muzeul auto intitulat Cuba se alfă în pragul demolării, ca multe din clădirile Havanei, iar cei peste 50 de ani care au stat la baza clădirii sale au ajuns în vârful pantei spre grămada de fier vechi. Iar de aici, e de ajuns ca vântul schimbării să bată o singură dată în direcția greșită…
