Mărturisesc că dintre toate personajele basmelor care mi-au înviorat copilăria, cel mai mult mi-a plăcut băiețașul din povestea lui Andersen, Hainele cele noi ale regelui. Melanjul acela instantaneu de candoare și luciditate a declanșat o pseudo-revelație în rândul supușilor maiestății sale. De fapt, toți știau că regele e gol, dar se prefăceau că acesta e înveșmântat în cele mai frumoase straie.
Suntem întemnițați în clișee, psihoze și iluzii, asta pentru că nu îndrăznim să ieșim din pempărșii cumințeniei politice, ai ipocriziei ornate cu platitudini pioase. Marii noștri analiști și gânditori sunt asemeni medicului care nu are curajul să-i comunice bolnavului un diagnostic înfiorător, de teamă că acesta va refuza să-i plătească, apoi, consultația.
Desigur, în atâtea veacuri de mimetism social și politic, am reușit să complicăm atât de mult pâlpâirea existențială, încât acum ea stă sufocată sub muntele de întuneric al indolenței travestite într-o filosofie superficială a bucuriei de a trăi. Joie de vivre, nu-i așa? Iubiri trase la imprimantă, misticism fosilizant, fraze moarte aruncate peste o realitate agonică…Ne chinuim, ne blocăm, înghițim un lanț de umilințe și suferințe, dar să mulțumim cerului că existăm! Înfricoșați, ne adulmecăm zeii, în încercarea de a-i îmbuna, cu paliative dintre cele mai absurde!
Astăzi, asaltul coronavirusului este mult mai puternic la televiziune și pe internet, decât în realitate. Figuri spăimoase ne comunică pe un ton repezit, rezumatul unei apocalipse în direct. Când se vor termina toate acestea, și mai ales, ce va fi după? Specialiștii în problemele neantului existențial își dau cu presupusul pe un ton împrumutat de la pedagogul Chicoș Rostogan, băgând groaza în bieții locuitori ai grotelor din beton, care iată, sunt blocați în văgăunile lor, de parcă omenirea nu ar mai fi trecut prin pandemii mult mai înfricoșătoare!
Vorbeam despre băiețelul din poveste ca despre o trâmbiță deșteptătoare, ca despre o rupere dintr-un somn grotesc. Eu nu vreau să joc rolul copilului acela! Cred că deja e inutil, sau poate tardiv. În schimb, l-aș invita pe fiecare om matur care se mai întreabă dimineața în fața oglinzii: Ce caut eu în filmul ăsta prost? să mai rămână acolo preț de o clipă și să aibă răbdare, să dea un răspuns…
Adrian Lupescu
