Trăim în timp și ne pregătim pentru veșnicie. Viața pământească, spune Părintele Dumitru Stăniloae, dobândește un sens doar atunci când facem din ea o călătorie conștientă spre moarte și spre cele de după ea. “Cel ce călătorește fără țintă, scrie Teodor al Edessei, se va osteni în deșert. Ci ține-te de lucrarea cea bună: adună-ți mintea, ține mereu ceasul din urmă al morții înaintea ochilor, adu-ți aminte de deșertăciunea lumii… adu-ți aminte de muncile iadului și cum stau acolo închise sufletele. Gândește-te la osânda care va pune stăpânire pe păcătoși, la rușine, la mustrarea conștiinței, la scoaterea afară de la Dumnezeu și la aruncarea în focul cel veșnic, la viermele care nu moare, la întunericul cel neluminat, unde este plângerea și scrâșnirea dinților”.
Ținta spre care călătorim este mântuirea sufletului, dobândirea fericirii și a vieții veșnice. Pentru atingerea acestui deziderat, Dumnezeu ne-a dat o călăuză și un ajutor de mare preț: conștiința. Definind conștiința, Sfântul Cadoc afirmă: “Conștiința este ochiul lui Dumnezeu în sufletele noastre”, este glasul lui Dumnezeu înlăuntrul nostru, glas care nu se lasă corupt de bani, lingușit de laude și care nu tace de frică. Conștiința curată se dobândește și se menține prin împlinirea neîncetată a voii lui Dumnezeu, prin săvârșirea neîntreruptă a binelui, prin revărsarea în afară a iubirii noastre, venind mereu în sprijinul celor mai triști decât noi. Procedând astfel, sufletul nostru va fi inundat de bucurie, pace, liniște, mulțumire, satisfacție, simțăminte care nu pot fi exprimate în cuvinte.
Păcătosul nu poate avea liniște sufletească. Conștiința, care îndeplinește rolul celui mai sever judecător, nu-i dă odihnă. “În conștiința încărcată, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, mai mult te sperie pierderea cerului decât chinul iadului”. Cu toate acestea, să nu cădem în deznădejde, fiindcă niciodată nu este prea târziu pentru a ne îndrepta, rupând total legăturile cu păcatul, cu patimile, care ne întunecaseră simțirea, rațiunea și voința și începând o nouă viață prin pocăință sinceră; astfel, curățiți fiind de păcate, ne putem angaja din nou pe drumul spre Dumnezeu.
Un rol însemnat în îndreptarea noastră îl are conștiința, care după fiecare cădere ne ajută să conștientizăm unde, cum și cui am greșit. Ne aducem aminte de Sfântul Apostol Petru, care, după ce s-a lepădat de Învățătorul său, “a plâns cu amar” (Matei XXVI; 75), până când Domnul Hristos l-a reprimit în rândul Apostolilor Săi, iertându-l (a se vedea Evanghelia după Ioan, cap. XXI). De fapt, cea mai mare pedeapsă din partea lui Dumnezeu pentru păcatele săvârșite constă în mustrarea conștiinței. Cât timp ne mustră conștiința, nu putem găsi liniște. Însă, când am ajuns să înțelegem cauzele care stau la baza zbuciumului lăuntric, am făcut primul pas în ridicarea noastră. Dând dovadă de abnegație, de stăruință vom reuși să înlăturăm cauzele care ne fac să suferim și ne vom găsi odihna sufletelor întru Domnul. “Să mă hulească lumea toată, spune Sfântul Tihon din Zadonsk, numai de m-ar lăuda conștiința. Căci e mai bine să fii mângâiat numai de conștiința ta, deși toată lumea te ocărăște, decât să fii mustrat de conștiința ta, chiar dacă toată lumea de laudă”. Cel care are o conștiință curată are și o inimă curată, iar răsplata unei astfel de viețuiri este enunțată de către Mântuitorul Iisus Hristos în Predica de pe Munte: “Fericiți sunt cei curați cu inima, că aceia Îl vor vedea pe Dumnezeu” (Matei V; 8).
Sfântul Talasie Libianul ne asigură: “Conștiința este un învățător sincer; cine ascultă de ea, petrece fără de greșeală”. Toți suntem păcătoși, supuși greșelii, motiv pentru care conștiința ne mustră, vizând îndreptarea fiecăruia. Numai pe aceia nu-i mustră conștiința care au ajuns fie la culmea virtuților, fie la culmea păcatului. Reliefând importanța conștiinței, filosoful Immanuel Kant mărturisește: “Două lucruri m-au uimit: cerul înstelat și conștiința (legea) morală din om”. Conștiința este, în același timp, un dar și o putere pe care Dumnezeu le-a sădit în ființa noastră, pentru a ne îndruma pașii spre unirea cu El. Dacă nu ar exista acest însoțitor al vieții noastre, cu anevoie ne-am mântui. Dobândind liniștea conștiinței, prin împlinirea voii dumnezeiești, ne putem învrednici să gustăm din fericirea Raiului care ne așteaptă.
De multe ori, din nefericire, suntem atât de ocupați cu problemele noastre cotidiene, încât nu mai auzim glasul conștiinței care ne cheamă către Dumnezeu. Bem, mâncăm și ne veselim, crezând că acesta este scopul vieții. “Trăiește-ți clipa!”, strigă diavolul în adâncul ființei noastre. “Nu regreta nicio acțiune pe care ai întreprins-o”. Și astfel, asistăm la o “adormire a conștiinței” și ne place, pentru că putem comite orice act fără să fim trași la răspundere. Însă, ne-am schimba imediat mentalitatea dacă am ști că acest comportament de conduce cu pași repezi spre pieire. Persistăm în starea de păcătoșenie, ne afundăm în ea, neglijând mijloacele pe care ni le-a pus Hristos la îndemână pentru a ne ușura: biserica, rugăciunea, postul, mărturisirea păcatelor, împărtășania, iubirea, compasiunea. Abia când necazul ne copleșește, parcă ne aducem aminte că există un Dumnezeu bun și iubitor, Care ne așteaptă la Sine, la piciorul Crucii Sale, în Biserica pe care a întemeiat-o prin vărsarea Sângelui Său. Atunci ne trezim, auzim strigătele disperate ale conștiinței, ne ridicăm și pornim la drum și Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, în îndelungata Sa răbdare și iertare, nu ne respinge, chiar dacă într-o perioadă am uitat de El cu desăvârșire. Dimpotrivă, Își deschide larg brațele și ne primește între prietenii Lui, bucurându-Se de întoarcerea noastră. Necazul ne-a retrezit conștiința, salvându-ne.
O conștiință trează constituie un veritabil tribunal. “Criminalul, scrie Sfântul Grigorie Teologul, poate să scape de judecata omenească, dar el nu va scăpa niciodată de judecata propriei sale conștiințe” și de judecata dumnezeiască. Propria noastră conștiință reprezintă întâiul și cel mai drept și sever judecător al faptelor săvârșite. Să fim întotdeauna atenți la glasul ei. Ascultându-ne conștiința, ne vom îndepărta de păcat, care rupe comuniunea noastră cu Dumnezeu și ne vom schimba viața, împlinind voia divină. Răsplata va fi pe măsura eforturilor depuse: Raiul. Ignorând apelul pe care ni-l adresează conștiința și complăcându-ne în “mocirla” fărădelegilor, vom culege roade amare: chinurile veșnice ale iadului. Totul depinde de noi, de deciziile pe care le luăm în timpul pelerinajului nostru pământesc.
Doresc să închei prin cuvintele Sfântului Efrem Sirul: “Te-ai poticnit, deșteaptă-te; ai căzut, scoală-te; roagă-te și cere; caută pe Cel Ce voiește să te mântuiască, pe Dumnezeu. Trezește-te ca să nu cazi iarăși. Iar de vei cădea, să te scoli din nou. Doborât fiind, îndreptează-te, iar de ai greșit, întoarce-te. Și după ce te-ai vindecat, poartă-te sănătos totdeauna. Și dacă te-ai mântuit, ferește-te de boala de care ai fost biruit, ca să nu te ardă focul pe care abia l-ai stins, ca să nu cazi în spurcăciunea din care te-ai ridicat. Te-ai eliberat, nu te mai face rob prin voia ta. Te-ai spălat, nu te mai întina. În păcate aflându-te, să nu deznădăjduiești nicidecum, ci doar pocăiește-te și te vei mântui”.
Preot dr. Cristian Boloș
