România are aproximativ 40 de situri de fabricație de medicamente, toate certificate la standarde internaționale de bune practici de fabricație, GMP.
Avem fabrici cu capital românesc, ridicate de antreprenori care, în loc să deschidă un depozit și să importe, au făcut eforturi și au investit în centre de fabricație. Avem fabrici deținute și de fondurile de investiții românești, avem o fabrică aflată în proprietatea Ministerului Sănătății și avem fabrici parte din grupuri internaționale cehești, ungurești, nemțești, indiene, bulgărești și altele. Nimeni niciodată, până la Ministrul Alexandru Rafila, nu a discutat cu reprezentanții acestora – miniștri ai sănătății, președinți ai casei de asigurări și alți lideri de opinie au preferat să discute cu importatorii de medicamente. Nimeni niciodată nu a discutat despre industria farmaceutică ca fiind un sector strategic până la Premierul Nicolae Ciucă, care a deschis o linie de comunicație cu fabricile din țară.
Diplomația economică este inexistentă în zona industriei farmaceutice, în contrast flagrant cu eforturile făcute de diplomații marilor țări industrializate care vin foarte des la ministere pentru a promova importurile din țările pe care le reprezintă. Nimeni niciodată – cu o singură excepție poate, în 2016, Premierul de atunci Victor Ponta – până la Premierul Marcel Ciolacu nu a considerat necesar să se implice pentru a stimula exporturile de medicamente fabricate în România.
O astfel de lipsă de viziune strategică se vede în sincopele permanente de medicamente banale, în dependența periculoasă a României de importuri și într-un deficit de balanță comercială din care 10% vine din industria farmaceutică.
