Este evident că sătmărenii – atât români cât și maghiari – nu sunt niște oameni excesivi de veseli. Un prieten bucureștean care ne-a vizitat, spunea că a fost uimit de liniștea și lentoarea celor de aici. Mi-a spus că a trecut pe lângă terasele din Centrul Vechi și a fost plăcut impresionat de faptul că nu a auzit zarva și tărăboiul de pe malurile Dâmboviței. ”Parcă e un oraș de pensionari!” a concluzionat acesta.
O doamnă venită tocmai de la Brăila, se uita la un clovn care se plimba prin oraș ce făcea reclamă la niște dulciuri, făcând tumbe și giumbușlucuri, dar nici măcar un copil nu-l băga în seamă, în vreme ce în orașul ei, clovnul ar fi fost urmat de o mulțime de copii zglobii.
Sobrietatea aceasta vecină cu tristețea, reflectă nu doar o genă specifică, ci o stare de apatie și plictis existențial. Avem în orașul acesta o mulțime de monumente cvasi – funerare, pe când în alte orașe, chiar din Transilvania, există grupuri statuare, în cele mai inedite ipostaze ale bucuriei de a trăi, lângă care turiștii se înghesuie să se pozeze, cu gura până la urechi. Cred că un primar de succes, ar fi acela care ar elabora o strategie înviorătoare de umanizare a orașului.
Dincolo de străzi, poduri, centuri și conducte, ar trebui să existe și un spirit, o nevoie de jubilație, de trăire plenară, de o eliberare până la urmă! Centrul Vechi e ponosit și decrepit, Centrul Nou, nu-i decât o înșiruire mătăhăloasă de beton cenușiu și dacă la toate astea mai adăugăm că nu avem nici măcar un luciu de apă, iar falezele Someșului sunt pustii, avem imaginea unui târg provincial posomorât și searbăd.
Nu demult, o mare firmă locală a ademenit cu salarii grase, niște tineri IT-iști, care să lucreze în Satu Mare. În ciuda faptului că erau foarte bine plătiți, după câteva luni au plecat de aici cu toții, spunând că nu au nicio nemulțumire financiară, însă după ce ies de la serviciu, se plictisesc de moarte în orășelul acesta anonim.
Atractivitatea unui oraș, este legată și de fantezia edilitară a aleșilor săi, a felului în care sunt decorate clădirile, a veseliei locuitorilor, dar mai ales a celor din serviciile de comerț și alimentație publică.
Poate că un prim exercițiu ar fi să nu ne mai târâm pașii încrâncenați, cu capul plecat, ci ar trebui să ne ridicăm ochii înspre cer și de acolo să încercăm să luăm seninul, căldura și lumina. Restul ar putea să vină de la sine…
Felician POP
