“Este neînchipuit de mare nepotrivire între ceea ce cer oamenii de la Dumnezeu și ceea ce cere Dumnezeu oamenilor” – Părintele Arsenie Boca
Dumnezeu lucrează cu noi în vederea accederii noastre în Împărăția Sa. El dorește mântuirea noastră, dar ca dorința Lui să devină realitate e nevoie de aportul fiecăruia dintre noi. Omul poate realiza orice dacă își ancorează nădejdea în ajutorul divin. Nădejdea puternică pe care omul o are în Dumnezeu izvorâște din rugăciune, aceasta fiind cheia care îi poate deschide ușa spre tronul dumnezeiesc. Libertatea omului nu este știrbită în momentul în care el îngenunchează și se roagă. Dimpotrivă. Deși aflat în genunchi, în stare de smerenie, omul beneficiază de o mare cinste: se bucură de atenția lui Dumnezeu, întrucât fiecare cuvânt, fiecare lacrimă care însoțesc actul tainic al rugăciunii sunt sesizate de Stăpânul cerului și al pământului.
Omul se roagă și astfel, dialogând, lucrează cu Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu coboară asupra credinciosului în urma convorbirii umano-divine, dăruindu-i puterea de a realiza binele și de a persevera în el. Omul se roagă, solicitând ocrotirea sa și iertarea păcatelor sale, cerând anumite binefaceri din partea lui Dumnezeu, dar nu trebuie să uite faptul că rugăciunea are și un rol euharistic, de mulțumire. A sta de vorbă cu Dumnezeu înseamnă a-ți recunoaște condiția umilă, starea de păcătoșenie și, totodată, a fi conștient de statutul deosebit pe care îl ai, care îți conferă puterea de a dialoga de la persoană la persoană cu Creatorul. Această acțiune presupune o atenție continuă, evitând împrăștierea minții. De altfel, lucrarea minții nu reușește să formuleze în același timp două idei diferite, remarcă Sfântul Vasile cel Mare. Prin urmare creștinul, ori își are îndreptată mintea spre Dumnezeu în timpul rugăciunii, ori se îndeletnicește cu păcatul. Rugăciunea autentică pornește din inimă, ca o dorință fierbinte și o necesitate a minții coborâtă în inimă de a sta în legătură cu Dumnezeu prin cuvânt, fiind însoțită de o credință nestrămutată, de stăruință, de smerenie, de o purificare a sufletului de patimi, prin împlinirea poruncilor divine.
Dorința omului nu concordă întotdeauna cu dorința lui Dumnezeu. Omul, însetat de senzațional, aflat într-o goană continuă, nu are răbdare, așteptând ca toate să i se împlinească în timp record. Uită că societatea nu se bazează doar pe cerere, ci și pe ofertă. El cere, cere, cere de la Dumnezeu totul, dar ce oferă în schimb? Cât timp Îi alocă lui Dumnezeu într-o săptămână? De cât timp beneficiază familia sa din partea lui într-o zi? Omul uită că pentru toate este un timp potrivit, iar Dumnezeu, Care gândește pe termen lung, le împlinește pe toate la timpul lor. Secretul rugăciunii este să crezi cu adevărat că vei primi ceea ce ceri. Însă, trebuie și tu să I te oferi lui Dumnezeu, trebuie să participi și tu activ la dobândirea celor care îți sunt în realitate de folos.
Rugăciunea oglindește iubirea omului față de Dumnezeu și a lui Dumnezeu față de om, susținând progresul neîncetat în virtute. Se impune ca omul să manifeste o mare atenție și în ceea ce privește cererile pe care le exprimă prin rugăciune, deoarece Dumnezeu cântărește foarte bine chiar și intențiile noastre. Prin rugăciune nu se poate cere pedepsirea nimănui, fiindcă noi nu-L putem face pe Dumnezeu părtaș la gândul nostru păcătos. Dumnezeu este iubire și iertare, dorind îndreptarea omului, nu cufundarea lui în abisul din afara Sa. Așadar, rugăciunea scoate în relief iubirea omului pentru om, excluzând orice urmă de egoism sau de indiferentism. Credinciosul se roagă sincer pentru aproapele său, înțelegând că “prietenul e ca un doilea eu” (după expresia lui Aristotel) și dacă se va vedea nedreptățit de cineva, Îi va cere lui Dumnezeu să instaureze pacea în relația sa cu acea persoană.
Dorința lui Dumnezeu este, așadar, mântuirea noastră. El, în marea Sa iubire, ne cheamă pe toți la Sine, purtându-ne pe brațe. Întrebarea care se naște e dacă noi auzim în mod real chemarea Lui, permițându-I să ne ia în brațe. El ne cheamă prin cuvânt, iar noi Îi răspundem tot prin cuvânt. De fapt, dialogul se întemeiază pe cuvinte. Cuvintele pe care omul le rostește în rugăciune vin de la Dumnezeu, fiindcă El ne-a învățat cum trebuie să ne rugăm. Ca atare, cuvintele pe care noi le spunem sunt chiar cuvintele lui Dumnezeu, fiind exprimate de om, ca trâmbiță a glasului divin. Omul vorbește, iar Dumnezeu îl ascultă, creându-se o intimitate deosebită, similară celei dintre tată și fiu. De altfel, Dumnezeu este Tatăl, iar credinciosul care Îl roagă este fiul. Numai un fiu poate sta de vorbă, din iubire, cu tatăl său. Numai un fiu poate cere ceva cu insistență de la tatăl său, având în permanență convingerea împlinirii dorințelor sale. Numai unui părinte i se poate destăinui un fiu cu toată sinceritatea, expunându-i temerile, bucuriile și solicitându-i ajutorul în orice problemă, oricât de puerilă ar fi aceasta și neuitând să-i fie recunoscător pentru binefacerile revărsate asupra sa. Fiul se roagă în liniște deplină, cu nădejde puternică și promite că va transpune în faptă cuvintele pe care le rostește, în așa fel încât viața sa să fie orientată spre Tatăl, urmându-L pe Acesta prin fiecare atitudine a sa.
Nu îi este ușor omului să calce pe urmele lui Dumnezeu, să meargă pe calea cea dumnezeiască, dar el poate realiza acest lucru dacă își dorește cu adevărat, dacă înțelege că trebuie să lucreze cu El pentru a se mântui. Rugăciunea îi conferă creștinului putere, deoarece îl ține conectat la Dumnezeu, iar cel care Îl are mereu pe Dumnezeu în minte este în stare să evite păcatul și să se înveșmânteze în virtute. Părintele Arsenie Boca, un profund cunoscător și trăitor al rugăciunii, ne sfătuiește să lucrăm în așa fel încât să stabilim o “potrivire” între “ceea ce cerem de la Dumnezeu și ceea ce cere Dumnezeu de la noi”, dând dovadă de înțelepciune și lăsându-ne pătrunși în adâncul ființei de credință, de nădejde și de dragoste.
Dragii mei, să încheiem fiecare rugăciune prin cuvintele: “Doamne, facă-se voia Ta!”
Preot dr. Cristian Boloș
