N-aș fi crezut niciodată că marele actor, Alexandru Arșinel, artistul care a furnizat o viață întreagă, cascade de bunădispoziție, omul pe care nu l-am văzut trist nici măcar într-un singur rol, va plânge disperat, în fața camerelor de filmat. Și nu era vorba despre o schimbare de registru artistic, ci de un crâncen bruion de realitate. Arșinel, ajuns la aproape 75 de ani, nu mai înțelege nimic din tot ceea ce se întâmplă cu poporul său, același care l-a adorat și-i urmărea cu sufletul la gură evoluția artistică.
Artistul repeta obsedant fraza prin care susținea că este ținta unui linșaj public, reproșându-i-se faptul că ar fi „sărit peste rând”, atunci când a primit un rinichi de la un tânăr aflat în moarte cerebrală.
La drept vorbind, în ultimii ani, ticăloșii au îmbrăcat straie dintre cele mai deturnante: golanii și brutalii s-au transformat în „suporteri înfocați” ai te miri ce echipe de fotbal, delatorii regimului trecut în „cetățeni indignați”, leneșii și incompetenții au ajuns criticii cei mai severi ai lumii active, mă rog, fiecare își varsă umorile pe unde poate.
Orice țară își are frustrații ei, dar aceștia nu sunt portavocea neamului, ci marginalii pe care nu-i bagă în seamă nimeni.
Există peste tot extremiști, șovini, teroriști în devenire, într-un cuvânt, inși cu pronunțate gene criminale dar aceștia sunt pata neagră a societății și nu purtătorii de mesaje și simboluri naționale.
Știm bine că recunoștința la români este floare rară, și de aceea mulți dintre oamenii cinstiți care poate că ar dori să facă și ei ceva pentru țara lor, s-au retras scârbiți în cochilia domestică, eliberând scena pentru răufăcătorii și asasinii deghizați în bufoni.
În fața acestui val uriaș de nemernicie, oamenii curați au plecat capetele cu resemanre, ca și cum le-ar fi comunicat cineva că suferă de o boală necruțătoare, aflată în fază terminală.
Există o nesfârșită lehamite, un enorm sentiment al inutilității oricărui demers constructiv.
Chiar și cei care se încăpățânează să mai zidească o cărămidă, se declară până la urmă înfrânți. Optimismul nu este pentru noi.
Construcțiile noastre, puține câte sunt, se află sub semnul Meșterului Manole, al sacrificului suprem dar inutil, a nerecunoștinței funciare față de cei care au cutezat să se ridice spre cer.
Alexandru Arșinel, marele comedian, plânge astăzi în hohote, îngrozit de hidoșenia semenilor săi.
Doctorul său s-a arătat totuși mirat, cum de un om public, cum este și artistul nostru, este atât de sensibil la reacțiile pline de răutate ale unor imbecili.
Dar Arșinel este acum un om bătrân și bolnav, care a trecut razant pe lângă moarte. Sensibilitatea lui este acum mult mai mare decât în condiții normale. Iar noi, cei pe care i-a încântat atâția ani, nu facem altceva decât să-l împroșcăm cu o salvă de infamii.
Acest lucru ilogic, marele artist nu are cum să-l admită. El a făcut enorma eroare de a se încrede total în poporul pe care l-a slujit cu talent și credință, o viață întreagă.
Din bibliografia imagologică a poporului român lipsește o carte esențială: „Recunoșința la români” dar care mai degrabă s-ar putea numi, „Nerecunoștința la români”, un op imens cu exemple tragice din trecutul și prezentul convulsionat al unui poopr care, cu toate că se declară bimilenar, nu a reușit să-și contureze nici măcar liniile caracteriologice minimale.
Ripostăm noi în vreun fel la nesfârșitul lanț de abuzuri prin care ne este pusă la grea încercare demnitatea și onoarea?
Avem conducători răi? Păi nu fiecare popor își are conducătorii pe care-i merită? I-am adus cumva din import? Iată câteva întrebări condamnate să rămână retorice.
Și pentru „la bonne bouche” aș încheia cu poezioara „Banul de dare” pe care venerabilul dascăl Petru Bran, primul profesor de limbă română din Sătmar, a publicat-o în revista „Foae pentru minte, inimă și literatură”, nr. 18 din 1859:
„Hei, poporul cu-a lui grații
Mult e schimbător
Azi te-nalță până-n ceruri
Mâini te-aruncă jos.
El e mare-nviforată…
Vai de-acei mișei,
Ce-și concred luntrea vieții
Valurilor ei!”
Felician POP
