Am adus în atenția dumneavoastră, în primul material, „Goralii – sulfetele românești din sudul Poloniei” cum o parte din ciobanii valahi, au ajuns în zona de sud-vest a Poloniei mai exact în jurul localitații Koniakow, acolo unde în momentul de față trăiesc cei mai mulți valahi care își recunosc originile românești. Iată că și în celebra stațiune Zakopane, trăiesc români care au emigrat acolo în urmă cu sute de ani. În pofida trecerii timpului, goralii, una dintre cele mai puţin cunoscute grupări româneşti, nu şi-au uitat obiceiurile. Goralii din Polonia trăiesc azi și în jurul oraşelor Zywiec (cu celebra bere omonimă), Zakopane şi Nowy Sacz. Obiceiurile, îmbrăcămintea, casele, înfăţişarea şi firea lor îi dau de gol: nu sunt slavi, ci români! În fapt, goralii sunt urmaşii păstorilor valahi emigraţi din nordul Transilvaniei (Sătmar, Maramureş, Bihor, Bereg şi Ung) încă din secolul al XII-lea.
Urmaşii lui Dragoş
Pe la 1600, actele poloneze aminteau existenţa a peste 500 de sate româneşti, parte a acestora fiind locuite de urmaşii lui Dragoş Vodă prin nepoţii săi, Drag şi Sas. Emigranţii români au populat în Polonia culmile munţilor, aducând cu ei civilizaţia Carpaţilor şi învăţându-i pe polonezi să traiască la munte. Azi, tot ce se păstrează în Polonia drept tradiţie a muntelui, păstoritului, lemnăritului sau plutăritului este o moştenire româno-valahă. Spre deosebire de muntenii noştri, goralii polonezi de azi îşi păstrează tradiţiile cu sfinţenie. În curtea fiecărei pensiuni turistice luxoase (zona este de prim rang în domeniu), se păstrează şi vechea căsuţă de lemn moştenită din bătrâni, utilată complet într-un stil ancestral şi uluitor de apropiat de ceea ce numim tipul tradiţional maramureşean: totul, începând de la „lăiţi” şi până la „ţoluri”, cuptor sau „cofe”, aduc aminte de Maramureşul de odinioară. 
Maramureşenii polonezi
Goralii s-au stabilit în zona unde trăiesc azi între veacurile XII-XVI, ultimul sat românesc (maramureşean chiar!), fiind întemeiat în anul 1509. Cauzele primelor veniri ar fi fost condiţiile grele din Ardeal şi faptul că românii erau luptători de elită, prieteni polonezilor. Fără a avea mentalitate de mercenari, dovedeau un curaj nemaipomenit în lupte, fapt pentru care erau răsplătiţi cu drepturi şi pământuri. Azi, valahii din Carpaţii polonezi sunt în întregime slavizaţi şi mai păstrează în vocabular doar câteva cuvinte păstoreşti sau nume de munţi, ape şi sate. Multe vechi biserici, deşi catolice azi, încă mai păstrează decorul mural tipic ortodox, iar casele şi mobilierul acestora sunt tipic româneşti.
Ultima „infuzie” cu iz românesc a pătruns în sudul Poloniei după cel de-al doilea război mondial, când o mare parte a comunităţilor poloneze din Maramureş şi Bucovina s-au repatriat. Aceştia au dus cu ei în zona Zakopane limba română sau obiceiurile din zonele amintite, inclusiv celebra pălincă de Maramureş.
Azi, goralii polonezi sunt asimilaţi perfect în ţara gazdă dar, deşi n-au uitat de originea românească de care sunt mândri, sunt nebăgaţi în seamă de autorităţile de la Bucureşti.
Datorită faptului că îşi păstrează cu sfinţenie tradiţiile, goralii constituie o puternică concurenţă pe piaţa agroturismului montan pentru maramureşeni şi bucovineni. Nu rareori, românilor le-a fost dat să audă de la turiştii străini: „păi astea le-am văzut şi în Polonia, şi încă mai bine păstrate!” Aşa că, ar fi bine ca ai noştri să înveţe să preţuiască tradiţia la adevărata ei valoare.
Din fericire, relațiile dintre Polonia și România sunt tot mai puternice iar schimbul de experințe ajută aceste două țări să se promoveze reciproc.
Ar fi interesant ca atât România cât și Polonia să studieze mai îndeaproape comunitățile lor din ambele țări. Și în România, în zona Bucovinei trăiește o cumunitate însemnată de polonezi, la Nowy Solenec și Kaczyka, niște polonezi foarte interesanți rămași acolo după stabilirea noilor frontiere.
Va urma …
George Negrea
