Acasă Religie În antichitate, crucea era considerată un instrument de tortură

În antichitate, crucea era considerată un instrument de tortură

“Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” (Ioan III; 16-17).

Pentru a prețui în adevărata sa valoare măreția unui om, nu ajunge să cunoaștem cum a trăit, ci e nevoie să știm și cum a murit, scria pr. dr. Ștefan Slevoacă, referindu-se la Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Necredința unui popor îndărătnic, trădarea unui ucenic, teama Apostolilor, osândirea unui nevinovat, apoi insultele, lovirile, bătaia, răstignirea, agonia și moartea sângeroasă, toate le privim cu ochii credinței, oglindite fiind în Sfintele Evanghelii și toate ne zguduiesc sufletele din temelii. Fiul Omului este arestat, osândit la moarte și răstignit între doi făcători de rele. Se împliniseră cuvintele Sale: “Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan III; 14-15, Numeri XXI; 8-9). Mâini iubitoare de prieteni L-au coborât de pe Cruce, femeile mironosițe I-au îmbălsămat trupul, după care “făcătorul lumii” a fost îngropat. Autoritățile iudaice au sigilat piatra de la ușa mormântului și soldați vigilenți au rânduit spre pază. “Săvârșitu-s-a!”

În antichitate, crucea era considerată un instrument de tortură

Simbol al rușinii și al ocării. La moartea pe cruce erau condamnați doar cei mai periculoși criminali, cei mai mari răufăcători, cei care reprezentau o amenințare pentru societate. Răstignirea consta în pironirea unei persoane pe o cruce, cu brațele și picioarele întinse. Supliciile celui răstignit erau groaznice. Ele puteau dura două sau chiar trei zile, până când cel condamnat murea sfâșiat de chinuri, de foame și de sete. Strigătele scoase de acesta erau înfiorătoare. Uneori pentru scurtarea suferinței, i se sfărâmau fluierele picioarelor.

“Răstignește-L! Răstignește-L!”, striga frenetic mulțimea iudeilor în fața lui Pilat din Pont. Cereau cu o insistență diabolică răstignirea Învățătorului, a lui Hristos, a lui Mesia, pe Care ei nu L-au recunoscut ca fiind Izbăvitorul mult așteptat, Mântuitorul lumii. Ei așteptaseră un războinic, care să îi conducă prin luptă și sânge la victorie, la libertate. Doreau moartea Celui Care n-avea nici o vină, Care nu greșise niciodată nimănui, ci făcuse numai bine. Cât de mare poate să fie nerecunoștința unui popor! Unde i-a fost conștiința? Iisus este răstignit pe Golgota, în afara Ierusalimului, în Locul Căpățânii, pe o culme mai ridicată. Este ceasul al treilea. Îi dau să bea vin amestecat cu fiere. Îi împart hainele, aruncând sorții. Deasupra capului Său încoronat cu spini, stă scris: “Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor”. Aceasta este singura Lui vină. Împreună cu El mai sunt răstigniți doi tâlhari, doi răufăcatori. La strigătul celui din dreapta: “Pomenește-mă, Doamne, când vei veni, în Împărăția Ta”, Iisus îi spune: “Adevărat grăiesc Ție, astăzi vei fi cu Mine în Rai”. Tâlharul tot tâlhar a rămas; a furat până la urmă și Raiul, după exprimarea Sfântului Ioan Gură de Aur. Hristos intră în Rai de mână cu un tâlhar, dovadă că El S-a întrupat, a fost răstignit și a înviat pentru toți oamenii. Făcută la timp, căința sinceră pentru păcatele săvârșite este mântuitoare.

Mulțimea Îl hulește: “Pe alții i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască!” Cei de față râd și Îl batjocoresc: “Dacă este regele lui Israel, să Se coboare de pe cruce și vom crede în El”. Însă Domnul, în marea Sa bunătate și iubire, îi iartă: “Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac”. În ceasul al șaselea, s-a făcut întuneric peste tot pământul până la ceasul al nouălea. La cererea Lui: “Mi-e sete!”, cei care Îl loviseră, punând în vârful unei trestii de isop un burete înmuiat în oțet, l-au dus la gura Lui. Ce oameni nerecunoscători! El, care le-a dat apa cea vie, dătătoare de viață, acum este răsplătit cu oțet! Iisus Își încredințează mama ucenicului Său iubit, Ioan: “Iată mama ta!”, iar pe Ioan îl lasă în grija mamei Sale: “Femeie, iată fiul tău!”, arătând prin aceasta că Fecioara Maria este maica întregului neam omenesc. În ceasul al nouălea, Iisus strigă: “Eli, Eli, lama sabahtani?”, adică “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Mulțimea nemiloasă Îl ia din nou în derâdere: “Să vedem dacă vine Ilie să-L salveze”.

Pe fondul acestor frământări, în strigătele batjocoritoare ale oamenilor, Iisus zice: “Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu!” Zicând acestea, Și-a dat duhul. În acel moment, catapeteasma templului se sfâșie în două, de sus până jos. Pământul se cutremură. Mulțimea rămâne înmărmurită. Pietrele se despică. Mormintele se deschid și multe trupuri ale sfinților adormiți se scoală și “ieșind din morminte, după Învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă și s-au arătat multora”. Un ostaș împunge coasta Lui cu sulița și îndată iese sânge și apă. Murise. Sutașul, văzând cele întâmplate, care depășesc puterea de înțelegere a unui om, înfricoșându-se, mărturisește cu toată convingerea: “Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!”

Crucea, din simbol al rușinii, din instrument de tortură, a devenit, prin răstignirea lui Hristos pe ea, semn al biruinței, armă împotriva diavolului, semnul Fiului Omului, care se va arăta pe cer la a douavenire a Sa pe norii cerului, întru slavă (Matei XXIV; 30).

Patimile, moartea și preaslăvirea lui Mesia au fost profețite cu atâta claritate, cu sute de ani înainte, de către proorocul Isaia. Acesta consemnează, în capitolul 53 al cărții sale, următoarele: “Disprețuit era și cel din urmă dintre oameni; om al durerilor și cunoscător al suferinței, unul înaintea căruia să-ți acoperi fața; disprețuit și nebăgat în seamă. Dar El a luat asupră-Și durerile noastre și cu suferințele noastre S-a împovărat. Și noi Îl socoteam pedepsit, bătut și chinuit de Dumnezeu. Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat. Toți umblam rătăciți ca niște oi, fiecare pe calea noastră, și Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus și nu Și-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus și ca o oaie fără de glas înaintea celui ce o tund, așa nu Și-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui, judecata Lui s-a ridicat și neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viața Lui! Pentru fărădelegile poporului a fost adus spre moarte. Mormântul Lui a fost pus lângă cei fără de lege și cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că nu săvârșise nici o nedreptate și nici înșelăciune nu fusese în gura Lui. Dar a fost voia Domnului să-L zdrobească prin suferință… Și-a dat viața ca jertfă pentru păcat… Prin suferințele Lui va îndrepta pe mulți și fărădelegile lor le va lua asupra Sa… Că El a purtat fărădelegile multora și pentru cei păcătoși Și-a dat viața”.

Ce cuvinte mișcătoare! Sincer să fiu, de fiecare dată când mă gândesc la acest capitol al profetului Isaia, mă cuprinde o emoție adâncă și fără să îmi dau seama, parcă mă podidesc lacrimile. Cât a suferit Iisus pentru noi! Nu se cuvine, oare, să-L iubim cu toată inima, cu tot sufletul și din tot cugetul nostru? Nu se cuvine, oare, să-I împlinim voia și poruncile, iubindu-ne unii pe alții și respectându-ne reciproc, așa precum ne-a iubit și El, vărsându-Și Sângele pentru noi, pentru mântuirea noastră? Ce dragoste poate fi mai mare decât aceea ca să-ți pui viața și sufletul pentru aproapele tău? Omul evlavios, spune Sfântul Teodor Studitul, totdeauna când își aduce aminte de sfintele patimi ale lui Iisus, se umilește și lăcrimează, iar “sufletul la mare smerenie se înalță”. De asemenea, Sfântul Atanasie cel Mare afirmă: “Mântuitorul a ales Crucea, fiindcă astfel se moare cu mâinile întinse. El S-a sfârșit îmbrățișându-ne”.

Hristos nu poate fi despărțit de Cruce. Nu putem vorbi despre Cruce fără a face referire la persoana Mântuitorului, întrucât opera Sa mesianică și iubirea Sa supremă sunt încununate în momentul răstignirii și al Învierii, când El restabilește pacea între om și Dumnezeu. Iisus a murit pentru noi. Noi avem datoria de a trăi pentru El și împreună cu El.

  • Preot dr. Cristian Boloș
- Advertisment -

Cele mai populare

A murit unul din cele 500 de genii ale secolului XX, Virgil Enătescu

Unul din cele 500 de genii ale secolului XX, Virgil Enătescu a decedat în săptămâna care tocmai a...

Raed Arafat solicită creșterea capacității de ventilație

 Autorităţile din domeniul sanitar au în vedere suplimentarea, la nivelul unităţilor de primiri urgenţe, a numărului de ventilatoare care să asigure tratarea...

Părinții își vor putea lua zile libere plătite

Guvernul a aprobat joi proiectul de OUG care reglementează acordarea de zile libere plătite părinților în mai multe situații de suspendare a...

Cîțu:Reeșalonarea datoriilor până pe 15 Decembrie

Companiile vor avea termen până pe 15 decembrie să depună cerere de reeşalonare a datoriilor acumulate în perioada de la începutul stării...

Comentarii recente