Desigur, parafraza de mai sus după poetul Lucian Blaga se vrea doar o glumă. Pentru că nu poate exista vreo comparație între cele două personaje, după cum nici tăcerea la care poetul face trimitere în versurile sale nu are nimic de-a face cu „tăcerea” obstinată a candidatului PNL în contextul campaniei ce va să vină pe răbdătoarele plaiuri mioritice.
Există tăceri și tăceri. Unele care ascund îndoieli filosofice, altele care se suprapun unui refuz al comunicării cu semenii și altele care maschează doar sărăcia perenă de idei ori incapacitatea de a da haină lingvistică unor eventuale gânduri și intenții. Alteori, și acesta pare să fie și cazul lui
Klaus Iohannis, tăcerea ar putea să fie un simptom al unor predispoziții tempearamentale.
După cum verbiajul caracterizează alte persoane, precum ex-candidatul aceluiași partid, pe numele său, Crin Antonescu.
Am fi nedrepți dacă am afirma că Klaus este pe deplin tăcut. El vorbește din când, în când. Destul de rar, ce-i drept, și numai atunci când este întrebat sau când este atacat și simte că totuși trebuie să rostească o replică.
Necazul este că el pare să tacă chiar și atunci când vorbește. Ideile sale nu produc nicidecum vreo surpriză, tonul său este mereu egal, ca și cum ar citi ziarul, iar mimica îi este atât de impasibilă, încât ai zice că prezintă buletinul meteorologic, în regim de vreme staționară.
Firește, Klaus Iohannis este un ardelean și, mai mult de-atât, un neamț, apartenențe care nu-l fac candidat la titluri de campion în ale oratoriei și comunicării.
În aceste domenii este greu să concureze cu cei din zonele meridionale ale patriei noastre comune. Problema e că el performează în această, să-i zicem, inaptitudine. Deși nu este sigur că e așa, dă impresia că gândește încet și vorbește încă și mai anevoios.
Cele de mai sus ar fi, cum se spune, treaba domniei-sale, dar, din păcate pentru el și mai ales pentru cei care l-au desemnat, K.I. este candidatul principal al opoziției la demnitatea de președinte al României. Adică o persoana care va trebui (deja ar fi trebuit) să se avânte vijelios într-o confruntare publică de anvergură, menită să-i convingă pe români că tocmai el este alesul dăruit de soartă și de voturile electorilor să-i reprezinte în cele ce urmează. Convingere care este destul de greu sau imposibil de realizat prin tăceri filosofice.
Un om politic trebuie să comunice și să interacționeze cu masele. Altfel nu se poate. Modele în acest sens au fost în politica post-decembristă Ion Iliescu și Traian Băsescu. Un model strălucit, chiar dacă în gama negativă, a fost și un co-etnic al lui Klaus Iohannis, dictatorul de tristă amintire al Germaniei celui de al doilea război mondial. Un ins malefic, dar care avea capacitatea de a electriza și fanatiza masele.
Singura șansă, dacă există vreuna, este că Iohannis are a se confrunta cu un contra-candidat nu foarte redutabil nici el la aceste capitole și la altele.
Care are însă de partea sa un aparat de partid și administrativ uriaș și bine dotat cu tot soiul de resurse.
Dacă K.I. vrea să fie mai mult decât un sparring-partener pentru Victor Ponta, trebuie să iasă din muțenia și letargia sa politică. Dacă acest lucru este posibil e o întrebare de baraj. Probabil că se poate face câte ceva. De aceea există consilierii de imagine, staff-urile de campanie, specialiștii în
mimică, actorie și retorică. Dacă ei nu există deocamdată, trebuie rapid identificați și puși la lucru. Așa cum au procedat și cei care au îngroșat vocea fostului candidat la președinție, Emil Constantinescu.
Dacă însă se va ajunge la concluzia că nu sunt prea mulți sorți de izbândă în această direcție, opoziția, în propriul ei interes, ar trebui să caute repede prin ograda sa un alt candidat cu mai multe șanse de izbândă. Indiferent de tot soiul de considerente partizane și meschine.
Mihail Fodor
