Tot scormonind prin măruntaiele piramidelor egiptene, arheologii au descoperit uluiți vase pline cu miere de albine. După cinci mii de ani, mierea era la fel de limpede și de gustoasă, ca și în ziua în care harnicele albine au produs-o. S-au măcinat pietre, au apărut și dispărut imperii, dar mierea din trupul piramidelor, asemeni unui ceasornic ce măsoară nemurirea, a rămas încremenită în limpezimea și dulceața ei primordială.
Zumzetul efemerei albine s-a stins de mii de ani, în vuietul Nilului, destoinicii apicultori care au cules această miere, demult sunt una cu țărâna, dar mierea, acest extaz al luminii și bunătății, a rămas ca un semn nepieritor.
Povestea aceasta mi-a venit în minte acum, în zilele tot mai negre ale pandemiei, când toate reperele se dovedesc a fi doar simple pâlpâiri iluzorii, într-o pustie de fumuri. Mințile care nu au degete, aplaudă orice măsură care taie finanțările pentru cultură. Când ești disperat și ți-e foame, numai de cântat nu ai chef, nu-i așa? Dar dincolo de divertisment există o cultură gravă și profundă, cea care ne conferă o identitate superioară, o trăire în rezonanță cu cerul, o răsturnare a eului teluric peste brazda albastră a cerului.
Sunt lucruri care, iată, născute într-o clipită, acum mii de ani, precum mierea egiptenilor, rezistă până în ziua de astăzi și sunt proaspete, dulci și înviorătoare. Zumzetul albinei de pe malul Nilului, de acum cinci mii de ani, îl poți auzi și acum, cald și ademenitor, precum versurile Iliadei sau a Odiseei. Se spune că Homer a fost orb și rătăcea din cetatea-n cetate, ca să cânte poveștile glorioase ale aheilor. Plămada frumuseții și înțelepciunii sale a ajuns până-n zilele noastre, precum mierea piramidelor. Acum, la ceas de venin și fiere, hai să ne salvăm și să sorbim din nectarul, cel vecin cu veșnicia, și să mai ascultăm încă o dată tânguitul glas al lui Homer venit din adâncul mileniilor, cu o poveste despre albinele care au strâns mierea piramidelor. Ele nu sunt altceva decât niște bucățele de lumină ce împiedică întunericul să se statornicească peste mințile noastre, speriate de liliacul nopții.
Adrian LUPESCU
