Acasă Religie Omul primordial și omul actual: din Eden în contemporaneitate

Omul primordial și omul actual: din Eden în contemporaneitate

Dumnezeu a prevăzut căderea omului nu ca pe ceva necesar, în sensul că l-ar fi predestinat pe om la această cădere. Dumnezeu, în virtutea preștiinței Sale, știe tot ce se va întâmpla în viitor, dar acest lucru nu echivalează cu o predestinare, cum afirmă unele persoane: „de ce ți-e scris, nu scapi”. Dumnezeu nu-i scrie/prescrie nimănui că trebuie să facă un lucru sau altul, nu-i trasează omului un itinerar pe care trebuie să-l parcurgă cu necesitate în cursul vieții, ci El vede dinainte viața tuturor. Dumnezeu cooperează cu noi sau, mai bine spus, noi avem datoria de a colabora cu El. Când vrem să întreprindem o acțiune pozitivă/o faptă bună, El ne întărește, iar când ne punem în gând/intenție să comitem un păcat, El ne ajută să înțelegem că ceea ce dorim să facem nu corespunde calității noastre de creștini credincioși, însă nu ne oprește forțat de la săvârșirea păcatului. Atât alegerea binelui, cât și alegerea răului ne aparțin. La fel, ne aparține și vina/responsabilitatea.

Protopărinții noștri Adam și Eva sunt vinovați de păcatul comis. Fiecare om este vinovat pentru păcatele sale. Adam, ca persoană, poartă vina pentru păcatul originar. Eu, ca persoană, deși mă nasc cu acest păcat strămoșesc, nu port vina acestuia, întrucât nu l-am săvârșit eu, ca persoană; totuși, până la Botez sunt purtător al acestui păcat. Prin Adam cel vechi a intrat păcatul și, implicit, moartea în lume, iar prin Hristos – Adam cel nou – ne renaștem la o nouă viață; El ne eliberează de păcat, iar noi devenim biruitori asupra morții sau asupra stricăciunii morții, ce se făcuse stăpână asupra neamului omenesc.

Dacă Adam, în starea primordială, nu cunoștea răul, nu trebuie să uităm că Lucifer căzuse din cer tot datorită dorinței de a fi ca Dumnezeu. Păcatul și răul apar mai întâi în lumea îngerilor și, de aici, trec în lumea oamenilor. Diavolul, spre a-L răni pe Dumnezeu, Îi atacă creatura. Păcatul și răul apar ca urmare a manifestării libertății de voință a omului. Nu Dumnezeu este autor al răului, ci omul. Așa cum spun Sfinții Părinți, răul nu are o existență proprie, nu are ființă, ci el prinde putere când omul – cu bună știință – încetează de a mai săvârși binele. Răul poate exista sau se poate înfăptui numai prin consimțământul omului.

Păcatul săvârșit de prima pereche de oameni distruge întreaga armonie existntă în Eden

Omul își pierde sublimul sentiment al purității, se rușinează de propria sa goliciune fizică, nutrind dorința de a se acoperi. E firesc ca cel care face păcatul să se ferească de lumina care i-ar putea scoate în evidență/la iveală relele. Orice păcătos disprețuiește adevărul și încearcă să se mascheze. În acest context, acel prosopon inițial (față, persoană) în care a suflat Dumnezeu devine o prosopion (προσωπείον = mască), iar persoana se transformă în persona (lat. mască).

De fapt, păcatul poate fi comparat cu o mască, cu o altă față, cu un alt eu. Păcatul te depersonalizează, te determină (dacă îi permiți) să-ți anuleze calitatea de persoană, de deținător al chipului lui Dumnezeu ce trebuie să tindă – firesc – spre asemănarea cu El. Din persoană, omul – prin păcat – devine un biet individ, care trăiește într-un continuu vagabondaj, fără a sesiza adevăratele valori ce trebuie urmate.

Însă, această mască, pe care am identificat-o cu păcatul, nu trebuie să fie una permanentă. Chiar dacă te-ai acoperit temporar, e nevoie să lupți să-ți dezlipești „falsa față” de pe chip și să te avânți din nou spre Înălțime, cu „fața curată”. Dacă trupul este un car greu de strunit, fă-ți din sufletul tău, luminat de rațiune, un frâu, care să te conducă cu bine pe calea cea strâmtă.

Masca ascunde adevărata identitate. (Chiar internetul reprezintă, pe de o parte, o mască. Poți coresponda cu oricine, poți scrie orice, îți poți impropria orice identitate, poți fi oricine și aceasta, la adăpostul virtualității. Însă, orice păcat se consumă mai întâi virtual și apoi la nivel faptic). Masca înseamnă și disimulare, dedublare, falsitate; adopți o anumită atitudine pentru a ascunde adevăratele intenții. Indiferent care ar fi sensul ei, masca nu trebuie să facă parte din viața mea duhovnicească, ca persoană, ca și creștin credincios, ci prioritatea mea trebuie să fie păstrarea verticalității în raport cu Dumnezeu și cu aproapele.

Adam și Eva își iau asupra lor masca păcatului. Se acoperă. Le este rușine unul de celălalt, chiar soți fiind. Descoperă o altă dimensiune a vieții. O dimensiune distorsionată. O dimensiune a poftei carnale, păcătoase. Goliciunea anterioară căderii în păcat nu le provoca rușine; se priveau și atunci unul pe celălalt, dar nu se simțeau stingheri, rușinați. Acea privire era una a purității; dar, prin cădere, a devenit o privire păcătoasă, pătimașă. Simțeau nevoia să se îmbrace, să se ascundă, să se mascheze. Aici intervine un paradox. Deși bărbatul și femeia doresc să-și acopere părțile intime ale corpului, deși se rușinează unul de celălalt, tocmai acest lucru contribuie la crearea unei atracții deosebite între bărbat și femeie, contribuie la conturarea dimensiunii sexualității umane. Adam și Eva realizează că aparțin unor sexe diferite, care deși se ascund, totuși se atrag reciproc.

Spuneam că după păcat Adam și Eva se rușinează unul de celălalt. Pe lângă aceasta, ei, care domneau peste dobitoace, acum se ascund de ele. Trupul, prin care omul era legat de cele materiale, devine material. Sufletul, prin care omul comunica/dialoga nestingherit cu Dumnezeu, își pierde această coordonată. Dumnezeu îl lasă pe om să reacționeze liber în urma căderii. Cum a putut omul să aibă impresia că Dumnezeu nu-l vede când Îi încalcă porunca? Adevărul e că Dumnezeu este atotprezent și nimic nu se întâmplă fără ca El să vadă. De aceea, creștinul credincios obișnuiește să-și spună: „nu fac acest lucru, pentru că mă vede Dumnezeu”, iar atunci când se află pe punctul de a lua o decizie grea, se întreabă în sine: „oare, Hristos ce ar alege, cum ar proceda în locul meu?” Știind că Dumnezeu este Binele prin excelență, cu siguranță și creștinul credincios va alege doar binele, mod în care se poate face bineplăcut înaintea Domnului.

Acest lucru ține de structura psihologică a persoanei

Numai o gândire pozitivă te poate scoate din orice încercare grea. Oricât de dificilă ar fi situația pe care o traversezi, optimismul, încrederea nezdruncinată în Dumnezeu, te pot ajuta.

Omul se rușinează de natura înconjurătoare. Se ascunde chiar și de Dumnezeu, nesesizând pe moment că de Dumnezeu nu te poți ascunde nicăieri. Adam conștientizează că e gol, dar ceea ce frapează e faptul că nu-și asumă responsabilitatea pentru actul comis. Chiar dacă este pus în fața faptului împlinit, Adam nu încearcă nicio clipă să-și ceară iertare. Dimpotrivă, plasează vina asupra femeii. Gravitatea gestului său reiese din exprimarea: „femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine” (Facere III; 12). Cu alte cuvinte, el se debarasează de vină, o inculpă pe Eva și, implicit, pe Dumnezeu, deoarece El este Cel Care a creat-o pe Eva și i-a dat-o lui „ca ajutor, pe potriva lui”.

Omul Îl învinuiește pe Dumnezeu. Aceasta este culmea revoltei. Și azi, de multe ori, dăm vina pe Dumnezeu pentru diferitele greutăți pe care le întâmpinăm. Crezând că totul ni se cuvine, refuzăm să acceptăm vicisitudinile vieții. Dacă spunem că fiecare om își are „crucea” lui, pe care o poartă cu demnitate până la capăt, nu înseamnă că susținem existența unui destin orb al fiecărui om. Prin „cruce” înțelegem încercările la care este supus credinciosul, fie ca urmare a păcatelor săvârșite și nepocăite, fie pentru a se pune în valoare caracterul său, devotamentul său, credința sa statornică, nădejdea sa neclintită în Dumnezeu. Psihologic vorbind, credinciosul vede în toate încercările un mod de a-L urma pe Hristos, bine știind că El Însuși S-a urcat întru slavă, după ce, în prealabil, a primit să fie răstignit pe cruce, din iubire, pentru răscumpărarea omenirii. Credinciosul este convins că dacă Dumnezeu îngăduie să fim încercați, înseamnă că ne dorește între prietenii Săi, fiindcă, așa precum scria părintele Alexandru Tincu, drumul spre Cer este, de fapt, un drum al Crucii.

Preot dr. Cristian Boloș

- Advertisment -

Cele mai populare

Cazinoul din Constanța monument Art Nouveau

Cazinoul din Constanța, un monument Art Nouveau și un simbol al orașului, cu o istorie zbuciumată, primește o nouă viață.

Florin Iordache ar putea fi numit șef la Consiliul Legislativ.

Controversatul deputat PSD și fostul ministru al Justiției - Florin Iordache ar putea candida pentru postul de șef al Consiliului Legislativ. Parlamentul...

Donald Trump:Ne-am săturat de Coronavirus

Preşedintele american Donald Trump l-a atacat pe doctorul Anthony Fauci, expertul principal în boli infecţioase al guvernului SUA, în timpul unei convorbiri...

București intra în scenariul Roșu

Bucureștiul este vizat începând de astăzi de restricții pe care autoritățile le-au decis luni, după ce rata de incidență a îmbolnăvirilor cu...

Comentarii recente