Acasă sus Omul primordial și omul actual: din Eden în contemporaneitate

Omul primordial și omul actual: din Eden în contemporaneitate

După ce îl creează pe om, luând țărână din pământ, Dumnezeu suflă asupra lui și omul devine ființă vie/suflet viu: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Facere II; 7). Acest lucru nu înseamnă că omul a fost făcut, cu mare precizie, ca o statuie de lut. Dumnezeu îl zidește pe om trup și suflet; trupul ia naștere o dată cu sufletul, nu pe rând. Prin suflarea lui Dumnezeu înțelegem, așa cum ne învață Sfinții Părinți, atât sufletul nemuritor, cât și energia lui Dumnezeu, harul Său, care îi conferă omului puterea de a progresa în bine, care îl face pe om o “ființă vie”, dinamică, capabilă de a sta în dialog, în comuniune cu Dumnezeu.

Prin sufletul său, pătruns de harul divin, omul este înrudit cu Dumnezeu, este chip al lui Dumnezeu. Chiar și după căderea în păcat, deși omul a pierdut harul divin – „pe care îl primise din suflarea lui Dumnezeu” (Sf. Vasile cel Mare) – totuși în sufletul său a rămas dorința după Dumnezeu. Sfântul Macarie Egipteanul – vorbind despre „marea înrudire dintre om și Dumnezeu” – afirmă: „… sufletul, după călcarea poruncii, a fost mult chinuit de puterea potrivnică. Din cauză că a încălcat porunca, a ajuns în mare singurătate, văduv și părăsit de Mirele Cel ceresc, și jocul puterilor potrivnice. Acestea l-au scos din minți și au tocit înclinarea lui spre cele cerești, încât el nu mai vede cele ce i-au făcut și crede că așa a fost de la început. În cele din urmă, însă, a devenit conștient de izolarea și singurătatea sa, a suspinat înaintea lui Dumnezeu și a aflat viața și mântuirea. De ce? Pentru că a venit la Cel înrudit cu el, pentru că nu este nicio familiaritate mai folositoare decât aceea a sufletului cu Dumnezeu și a lui Dumnezeu cu sufletul… El a creat cerul și pământul, soarele și luna, apele, pomii fructiferi și ființele vii de tot felul. Dar, Dumnezeu, în niciuna din aceste creaturi nu-Și află odihna. Creația întreagă este în stăpânirea Lui, însă în niciuna din aceste creaturi nu Și-a așezat tronul Său și pe niciuna n-a învrednicit-o de comuniunea cu El, ci numai în om a binevoit, cu acesta a intrat în comuniune și S-a odihnit în El. Vezi, acum, în ce constă și unde duce înrudirea lui Dumnezeu cu omul și a omului cu Dumnezeu? Iată, sufletul cel cuminte și înțelept, trecând cu vederea toate creaturile, n-a găsit odihnă decât în Domnul, iar Domnul în niciuna dintre creaturi n-a binevoit, decât numai în om”.

Dumnezeu a suflat “suflare de viață” în fața omului, adică în persoana lui (cuvântul grecesc prosopon înseamnă atât față, cât și persoană). Harul divin nu se identifică cu ființa lui Dumnezeu, fiindcă, în acest caz, omul ar fi fost făcut Dumnezeu. Harul este energia divină necreată care izvorăște din ființa lui Dumnezeu, din iubire pentru om. În procesul mântuirii sale, omul conlucrează cu harul lui Dumnezeu în deplină libertate, iar harul – pierdut prin căderea în păcat a lui Adam și a Evei – se pogoară asupra sa prin intermediul Sfintelor Taine, în Biserică, începând cu Botezul, a doua naștere, ca urmare a activității mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Părintele Dumitru Stăniloae spune că „suflarea lui Dumnezeu sădește în om nu atât viața biologică, căci aceasta o au și animalele, care nu primesc o insuflare de la Dumnezeu, ci viața înțelegerii și a comuniunii cu Sine, adică viața spirituală. Prin insuflarea lui Dumnezeu sufletul înțelegător și liber e pus o dată pentru totdeauna în om, dar o dată cu el Dumnezeu intră și în comuniune prin suflarea Sa cu sufletul sădit în om. Din sufletul insuflat și din comuniunea începută prin Dumnezeu, care e una cu harul Lui, răsare comuniunea omului cu El. De aceea în Răsărit s-a pus totdeauna în strânsă legătură harul cu natura omului, în special cu sufletul lui. Chiar după cădere omul, rămânând cu suflet, rămâne cu un oarecare har al lui Dumnezeu sau într-o anumită aspirație spre Dumnezeu și deci într-o relație cu El (…) Dumnezeu suflând în om începe să vorbească cu omul, sau îi dă încredințarea că Dumnezeu îi vorbește și el trebuie să răspundă. Prin suflarea lui Dumnezeu apare în om un tu al lui Dumnezeu, care e chipul lui Dumnezeu, căci acest tu poate să spună și el eu și-I poate spune și el lui Dumnezeu Tu. Dumnezeu Își dă din nimic un partener al dialogului, dar într-un organism biologic (…) Iar acest dialog e menit să dureze continuu (…) Omul a fost cinstit prin însuși actul creației sale cu calitatea de chip al lui Dumnezeu, întrucât prin ea i s-a sădit înrudirea și relația lui cu Dumnezeu. Dar această calitate se menține și se dezvoltă prin relația continuă cu Dumnezeu de care omul e capabil și după care se cere prin sufletul său”, zice părintele Dumitru Stăniloae.

Dacă omul, prin suflarea lui Dumnezeu, devine suflet viu

Înseamnă că omul, dintru început, a fost creat trup și suflet. Însă, nu trebuie să înțelegem că sufletul își are originea în țărână. Sufletul își are obârșia/izvorul în Dumnezeu, dar nu ca o parte din ființa Lui. Prin suflarea lui Dumnezeu sufletul este îmbibat de energia necreată divină – harul – și, în virtutea acestui fapt, sufletul devine viu, adică lucrător întru/spre asemănarea cu Dumnezeu. Așadar, omul începe să trăiască, ca ființă vie, în integritatea sa (suflet-trup). El primește viață de la Datătorul vieții. Prin această suflare nu înțelegem că Dumnezeu i-ar fi transmis omului o parte din ființa Sa dumnezeiască, întrucât ființa Sa este incomprehensibilă și incomunicabilă omului. Ființa divină este comună doar celor trei Persoane ale Sfintei Treimi. Tatăl este cauza și principiul a tot ceea ce există. El comunică Fiului și Duhului Sfânt aceeași ființă, fără ca aceasta să se împartă sau să se împuțineze, ea subzistând întreagă în fiecare dintre cele trei Persoane. Cele trei Persoane nu sunt trei Dumnezei, ca și cum fiecare ar avea o ființă unică, aparte, de sine stătătoare, ce ar putea intra în contradicție sau concurență cu celelalte două ființe unice, fiecare în felul ei. Cele trei Persoane trebuie înțelese ca fiind un singur Dumnezeu în trei Persoane sau o singură ființă în trei ipostasuri. Fiecare persoană divină are o însușire proprie: Tatăl – nenașterea, Fiul – nașterea, Duhul Sfânt – purcederea. Înțelegând această realitate, vom putea spune că Tatăl este cauza Fiului și a Duhului Sfânt; nu în sensul că Tatăl Îl creează pe Fiul ca pe o simplă făptură, ci că Îl naște din veci, înainte de timp, El luând trup din Fecioara Maria la “plinirea vremii” (Galateni IV; 4). De asemenea, Dumnezeu-Tatăl nu Îl creează pe Duhul Sfânt sau nu Îl emană din ființa Sa, ci Duhul Sfânt Își are cauza din Tatăl prin purcedere înainte de timp.

Ca atare, se impune să mărturisim realitatea și existența din veci (atemporale) a Sfintei Treimi: Tată, Fiu și Duh Sfânt, pentru că nu a existat un timp în care să fie numai Tatăl fără celelalte două Persoane. Chiar dacă afirmăm că Vechiul Testament prezintă relația poporului ales cu Dumnezeu-Tatăl, un Dumnezeu autoritar și sever, iar Noul Testament reliefează întruparea, activitatea, moartea, învierea și înălțarea la cer a celei de a doua persoane a Sfintei Treimi – Fiul (Dumnezeu adevărat și om adevărat), după care intră “în scenă” Duhul Sfânt, la Cincizecime (când ia naștere Biserica în chip văzut, prin formarea primei comunități creștine la Ierusalim, Fp. Ap. II), nu trebuie să cădem în capcana împărțirii timpului/a istoriei mântuirii neamului omenesc în trei perioade mari, în trei ere distincte, în care lucrează definitoriu, pe rând, câte o Persoană treimică. Din contră, în fiecare lucrare, în fiecare act este prezentă întreaga Sfântă Treime. Nu putem spune că Moise a trăit în epoca Tatălui, că Petru a activat în epoca Fiului, iar noi ne desfășurăm activitatea în epoca Duhului Sfânt, ca și cum la încheierea unei perioade o Persoană S-ar retrage pentru odihnă. În niciun caz. Toți oamenii, de la început și până la sfârșitul veacurilor – atât omul primordial, cât și omul actual – au trăit, trăiesc și vor trăi în epoca Sfintei Treimi.

- Advertisment -

Cele mai populare

Sfântul Dimitrie-Dumitru

În luna octombrie, în ziua a douazeci si sasea, pomenirea Sfântului slavitului Marelui Mucenic Dimitrie (Dumitru), izvorâtorul de mir si facatorul de...

Trecerea la ora de iarnă.Cum facem față tulburărilor de somn?

Trecerea la ora de iarnă poate avea efecte neplăcute asupra multor persoane, cum ar fi tulburările de somn și de dispoziție.

De ce se teme Donald Trump de votul prin corespondență?

Câștigătorul alegerilor prezidențiale din SUA mai mult ca sigur nu va fi cunoscut în seara de după închiderea urnelor așa cum s-a...

Pandemia îndatorează puternic ţările UE. România, la mijlocul clasamentului

Datoria publică a avansat în UE, în ultimul an, până la 87,7% din PIB-ul Uniunii (T2/2020), cu opt puncte procentuale peste nivelul...

Comentarii recente