Predica Domnului Iisus Hristos este o predică a iubirii. Faptele Domnului Iisus Hristos reprezintă manifestarea iubirii. De altfel, Domnul Însuși este Iubirea prin excelență. Sfânta Treime, afirmă Părintele Dumitru Stăniloae, este structura supremei iubiri.
Iubirea este liantul care asigură unitatea și stabilitatea unei familii. Bărbatul și femeia întemeiază familia, deoarece iubirea îi călăuzește spre Sfântul Altar în vederea săvârșirii Tainei Cununiei. Copiii care se nasc în cadrul familiei constituie rodul iubirii dintre cei doi soți, care devin mamă și tată, iubirea cumunicându-se de la o persoană la alta, fiind deplină în comuniunea familiei. Activitatea pe care o desfășurăm în cadrul societății este, de asemenea, o expresie a iubirii față de semeni și față de munca pe care o prestăm. Fiecare activitate trebuie să fie pătrunsă de emoție. Emoțiile ne ajută să trăim cu intensitate fiecare acțiune pe care o întreprindem. Emoțiile ne ajută să transmitem în afară iubirea care ne stăpânește în interior. Fără emoție nu poți transmite emoție și, ca atare, nu poți atinge inima, care este un receptacul al iubirii. Prin urmare, pot spune că iubirea dă naștere activității noastre, că iubirea este cea care o susține și că tot în iubire se sfârșește sau se împlinește. Omul se naște din iubire și prin iubire, trăiește în legea iubirii și prin moarte pătrunde în comuniunea iubirii veșnice, fiindcă ajunge la Dumnezeu, Care este Iubire (I Ioan IV; 8).
Creștinul, adică omul care Îl urmează pe Hristos, trebuie să fie un om al iubirii. Indiscutabil. Însă, nu este chiar atât de ușor să iradiezi mereu iubire în jurul tău dacă stăm să ne gândim că lumea în care trăim se lasă mai repede ademenită de păcat decât de virtute. Omului societății secularizate i se pare că îi este mai ușor să facă rău decât să facă bine. Există oameni care – pătrunși fiind de sentimente de iubire – luptă pentru a face bine altora, fără niciun interes. La polul opus, există oameni care – împinși fiind de invidie – se străduiesc să le provoace altora suferințe. Îmi place enorm constatarea lui Esop: omul poartă pe umeri doi desagi: în cel din față, pe care îl are mereu înaintea ochilor, se află greșelile semenilor, iar în cel din spate, pe care nu-l vede, se află propriile greșeli. Această constatare este cât se poate de actuală. Să nu pierdem din vedere avertismentul Mântuitorului: “Nu judecați, ca să nu fiți judecați” (Matei VII; 1). Totodată, să nu ignorăm regula de aur a creștinismului enunțată de Domnul: “Și precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea” (Luca VI; 31). Această lege (regulă) își are un corespondent excepțional în înțelepciunea poporului: “Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!” Fericitul Augustin exclama: “Iubește, și fă ce vrei!” Dacă iubești cu adevărat nu poți gândi răul nimănui, nu poți face rău nimănui, nici măcar nu suporți gândul că semenul tău ar putea suferi ceva.
Sublimă este Legea iubirii! Este o artă să trăiești în conformitate cu această lege
Este o artă să deprinzi această artă. Ovidius spunea: “De vrei să fii iubit, fii vrednic de iubire”. Această lege nu te obligă la nimic. Tu trebuie să ai inițiativa săvârșirii binelui. Dumnezeu te va ajuta întotdeauna să perseverezi pe această cale a binelui, cale care conduce la iubire/Iubire. Legea iubirii presupune dăruirea. Să ai puterea de a iubi fără a aștepta iubire din partea celuilalt, să ai puterea de a dărui fără a aștepta o răsplată din partea celuilalt. Un astfel de comportament te introduce în ceata fiilor lui Dumnezeu: “Și dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Căci și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Și dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii același lucru fac. Și dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați cu împrumut, fără să nădăjduiți nimic în schimb, și răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi” (Luca VI; 32-35).
A da cuiva ceva împrumut, presupune a avea acel ceva și a te putea dispensa de acel ceva. Dacă nu ai avea, nu ai putea împrumuta. Așadar, dacă vrei, dacă poți da și poți trăi fără ceea ce dai, nu ar mai trebui să aștepți să primești ceea ce ai dat. Mulțumirea pe care o ai constă în bucuria pe care i-o provoci celui pe care l-ai ajutat și în faptul că vezi că ceea ce i-ai dat îi este de folos în viață. Cel care îți cere ceva, are nevoie de ajutorul tău. Altfel, nu ar cere, nu ar apela la tine. Trebuie să ne bucurăm că putem dărui și că nu suntem în situația de a cere. Însă, oricând putem ajunge și noi în ipostaza de a cere ceva cuiva.
În clipa în care săvârșim o faptă bună nu trebuie să așteptăm răsplată din partea celui pe care l-am ajutat. Răsplata o vom primi – cu siguranță – din partea lui Dumnezeu, Care nu rămâne niciodată dator și Care apreciază la adevărata sa valoare fiecare faptă bună. În egală măsură, Dumnezeu apreciază și gândul curat (intenția) care ne-a călăuzit în săvârșirea faptei. O faptă bună izvorâște întodeauna dintr-un gând bun, dintr-o inimă curată. Totodată, nu trebuie să așteptăm laude din partea celor din jur pentru binele înfăptuit. Aprecierile vin în momentul în care realizezi binele, dar se impune să fim foarte vigilenți ca nu cumva aceste aprecieri să ne conducă subtil spre mândrie.
Ar fi bine ca societatea actuală să se conducă după Legea iubirii. Dumnezeu ne cere să-l iubim pe aproapele nostru, care ne poate fi frate, rudenie, prieten, vecin, cunoscut. Aproapele este fiecare semen de-al nostru, fiecare persoană care are nevoie de prezența noastră în viața sa. Fiecare om este creat după chipul lui Dumnezeu și tinde – prin strădanie personală – să ajungă la asemănarea cu El, la mântuire, la fericire veșnică. Însă, Dumnezeu nu Se oprește aici. Face un pas mai departe și ne cere să-i iubim chiar și pe vrăjmașii noștri. Dacă Dumnezeu Însuși ne cere acest lucru, înseamnă că nu este imposibil de îndeplinit. De fapt, chiar Domnul Hristos ne dă un exemplu care nu poate fi uitat și care va dăinui mereu: fiind răstignit pe cruce și batjocorit, Domnul îi iartă pe cei care Îl vrăjmășeau, rostind cu iubire: “Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca XXIII; 34). Răstignirea Domnului reprezintă momentul supremei iubiri a lui Dumnezeu față de omul căzut în păcat. Sfântul Ioan Gură de Aur spune cu autoritate: “A iubi pe vrăjmași înseamnă a-L imita pe Dumnezeu… A iubi pe cineva drag este un lucru al firii; a iubi cineva și pe vrăjmași este un lucru al harului”. Dumnezeu este Cel Care ne dă puterea de a-i ierta și iubi pe vrăjmași.
Vrăjmași sunt cei care ne-au provocat o suferință trupească sau sufletească, cei care ne-au împins spre păcat, cei care ne-au calomniat cu nedreptate, cei care ne-au trădat încrederea și iubirea, cei care ne-au exploatat, cei cărora le-am fost indiferenți, cei care au profitat de noi pentru a-și atinge propriile interese meschine, cei care ne-au îndepărtat de Dumnezeu și de Biserică, cei care au încercat să ne târască în deznădejde, cei care ne-au lovit fizic sau moral etc. Unii dintre semenii noștri ne-au devenit vrăjmași pentru că ne-au condus spre suferință. Au devenit răi prin faptele rele pe care le-au săvârșit. Omul a fost creat bun de către Dumnezeu și orientat spre bine, având toate darurile de care are nevoie pentru a persevera în bine. Omul este catalogat drept “rău” datorită faptelor rele pe care le comite. Însă, noi nu avem dreptul de a condamna omul, ci faptele sale rele, abominabile, păcatele sale. Omul, în sine, are capacitatea de a se îndrepta, de a-și veni în sine însuși, de a conștientiza starea de păcătoșenie în care a ajuns și de a se ridica, renunțând la păcat și înaintând pe calea binelui, în Legea iubirii. Noi îi iubim pe vrăjmași, deoarece numai prin iubire, iertare și bunătate îi putem ajuta să părăsească păcatul, să iasă din sfera răului. Dacă nu i-am iubi și dacă le-am răspunde în aceeași manieră în care ne-au tratat ei, nu am face altceva decât să sporim răutatea și vrăjmașia lor. De aceea, Dumnezeu ne cere să-i iubim pe vrăjmași. “Dragostea atrage dragoste”, spune un dicton latin. Iubirea conduce la iubire și, deci, la Dumnezeu. Iubirea este “rădăcina și izvorul binelui”, opinează Sfântul Ioan Gură de Aur. Doar iubind putem deveni “fii ai Celui Preaînalt”, Care este bun și cu cei nerecunoscători, nemulțumitori și răi, urmărind îndreptarea lor. Doar iubind și militând pentru pace putem ajunge în intimitatea Domnului: “Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei V; 9). Fără iubire nu este cu putință să ajungem la Dumnezeu. Răzbunarea este exclusă. Doar Dumnezeu este judecătorul suprem al tuturor oamenilor, ținând cont – în pronunțarea sentinței – de gândurile, cuvintele și faptele fiecăruia, de modul în care fiecare persoană și-a folosit libertatea de voință.
Să nu încerci să faci niciodată nimănui rău, căci se poate întoarce împotriva ta. În Siberia, haitele de lupi ucideau oamenii care mergeau dintr-o localitate în alta. Un bărbat, luându-și soția și copilul, pornesc la niște rudenii dintr-o localitate mai îndepărtată. La un moment dat, o haită de lupi îi atacă, năpustindu-se asupra bărbatului cu sălbăticie. Văzând că nu are scăpare, bărbatul luă copilul și-l aruncă în mijlocul lupilor, care nici măcar nu s-au atins de micuț, continuând să-l atace pe bărbat, pe care reușesc să-l tragă din car și să-l sfâșie. Femeia rămasă în căruță ajunge la rudenii, cărora le spune ce au pățit pe drum. Localnicii pornesc spre locul indicat de femeie. Află copilul nevătămat, dar bărbatul nu era de găsit. Doar câteva bucăți de haine mai aminteau de el. A vrut să-și salveze viața, jertfindu-și copilul, însă în final a plătit cu viața. În concluzie, cei răi la inimă, înainte de a face cuiva rău, să se gândească la urmări, spre a nu cădea în groapa săpată altora.
Pacea este o fiică a iubirii. Însă, așișderea, și milostenia este un vlăstar al iubirii, un rod al iubirii, fiindcă iubirea se manifestă și prin dăruire, ceea ce ne apropie de Dumnezeu, asemănându-ne cu El: “Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv” (Luca VI; 36). Noi nu ne putem asemăna cu Dumnezeu prin ființă, dar Îl putem urma prin virtuți. Una dintre aceste virtuți este milostenia, care ne deschide poarta Împărăției Cerurilor. Prin milostenie ne apropiem de semenii noștri, devenim părtași atât la suferințele lor, cât și la bucuriile lor. Prin milostenie devenim membri ai familiilor celor necăjiți, devenim parte integrantă a existenței lor zbuciumate. Prin milostenie reușim să aducem bucuria acolo unde era tristețe, lumina acolo unde era întuneric, speranța acolo unde începea să-și facă simțită prezența deznădejdea. Prin milostenie răspândim iubire în jurul nostru, arătând că suntem ucenici ai lui Hristos, imitatori ai Lui.
“A iubi înseamnă a trăi”, remarca Marie D’Agoult. A fi în afara Legii iubirii înseamnă a fi în afara lui Dumnezeu. Lipsa iubirii este echivalentă cu păcatul. Unde încetează iubirea, acolo începe ura, iar unde domnește ura, de acolo este îndepărtat Dumnezeu, Care este Iubire. O lume fără Dumnezeu este o lume fără valori, fără principii, este un non-sens. Cel care îi ajută pe ceilalți se ajută pe sine însuși și se îmbogățește în Dumnezeu, pregătindu-și starea fericită din veșnicie. Cât de profundă este cugetarea populară: “Cine dă, lui își dă”. De altfel, această exprimare este născută din cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: “Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei V; 7). Modul în care trăim pe pământ ne poate crea o perspectivă a modului în care vom viețui dincolo de moarte: binele ne va conduce spre/în fericire, iar păcatul ne va prăbuși în abisul osândei. Totul depinde de noi.
