Voind mântuirea tuturor oamenilor, Dumnezeu ne descoperă voia Sa, ne dă poruncile, dar nu ne obligă să le împlinim. Totuși, Domnul condiționează accesul în Împărăția Cerurilor de respectarea poruncilor Sale, precum reiese din discuția Lui cu dregătorul bogat: “Iar de vrei să intri în viața (veșnică), păzește poruncile” (Matei XIX; 17), deoarece “cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și sunt viață” (Ioan VI; 63) și “Scris este: <<Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu>>” (Matei IV; 4). Cuvintele Domnului, prin care ne direcționează spre mântuire, se adresează tuturor oamenilor, dar că nu rodesc în fiecare, aceasta atârnă de libertatea cu care suntem împodobiți. Și apoi, “mulți sunt chemați, dar puțini aleși” (Matei XXII; 14). Realitatea e că nu există mântuire în afara Domnului, fiindcă numai El are “cuvintele vieții celei veșnice” (Ioan VI; 68) și numai El este “Calea, Adevărul și Viața” (Ioan XIV; 6), iar de cel care se va rușina de Domnul Hristos și de cuvintele Sale, “de acela și Fiul Omului Se va rușina, când va veni întru slava Sa și a Tatălui și a sfinților îngeri” (Luca IX; 26).
Primirea conștientă a cuvintelor lui Dumnezeu naște în noi credința, iar credința se exteriorizează și se împlinește prin faptele cele bune. Sfântul Apostol Iacov o susține elocvent: “Căci precum trupul fără de suflet mort este, astfel și credința fără de fapte, moartă este” (Iacov II; 26). În Predica de pe Munte, Iisus arată că eficacitatea cuvintelor Sale asupra celor ce le aud depinde de punerea lor în practică, respectiv prin rodirea de fapte bune: “De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele și le îndeplinește, asemăna-se-va bărbatului înțelept care a clădit casa lui pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile și au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă. Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele și nu le îndeplinește, asemăna-se-va bărbatului nechibzuit care și-a clădit casa pe nisip. Și a căzut ploaia și au venit râurile mari și au suflat vânturile și au izbit în casa aceea, și a căzut. Și căderea ei a fost mare” (Matei VII; 24-27). Împlinirea voii și a cuvintelor dumnezeiești exprimate prin porunci constituie bariera cea mai solidă și stânca de nezdruncinat (iar stânca este Iisus Hristos) împotriva atacurilor dezlănțuite de cel rău prin intermediul păcatelor și patimilor (reprezentate prin ploile și vânturile potrivnice), fiind totodată o dovadă de înțelepciune. Și întrucât Dumnezeu este Înțelepciunea prin excelență, cel ce Îi ascultă cuvintele, le primește în inima sa curată și le pune în practică, participă la această Înțelepciune, asemănându-se prin virtute cu Creatorul și devenind chiar sălaș al Lui. Mântuirea în Hristos, spre care tindem, nu este cu putință de dobândit fără fapte bune. Mântuitorul afirmă: “Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei VII; 21).
Ne întrebăm, așa cum este firesc, care sunt aceste fapte bune? Bune nu sunt decât faptele făcute față de semenii noștri în numele lui Iisus Hristos. Autentica înțelegere a faptelor bune ne-o oferă tot Domnul Iisus Hristos, Care ne certifică faptul că împărăția lui Dumnezeu este pregătită celor care s-au ostenit în săvârșirea binelui. Înfățișând tabloul Judecății de Apoi, Mântuitorul spune: “Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine. Atunci drepții Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ți-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut… Și vor merge aceștia, drepții, la viața veșnică” (Matei XXV; 34-40, 46).
Iată în ce constau faptele cele bune: în venirea imediată, cu iubire, în ajutorul semenilor. Domnul ne îndeamnă pe noi, cei care pretindem că credem în El, la bunătate și iubire. Adevărata credință e cea “lucrătoare prin iubire” (Galateni V; 6) față de semeni, pe aceștia având datoria sfântă și morală de a-i iubi, ajuta, respecta și ierta în permanență. Faptele bune scot cu prisosință în evidență iubirea noastră. Lângă și în fiecare semen al nostru stă nevăzut Hristos, Care urmărește nu numai binele făcut, ci și scopul acestuia, după exprimarea Sfântului Ioan Damaschin. Primind cuvântul lui Dumnezeu în inimă și transpunându-l în fapte, nu ne vom lăsa copleșiți de diavolul care vine și dorește să ne răpească cuvântul din suflet, nici de încercările grele la care suntem uneori supuși în cursul vieții și care au menirea de a ne fortifica credința în puterea dumnezeiască, nici de grijile, bogăția și plăcerile vieții, care toate constituie obstacole în stabilirea raportului de iubire, frățietate și egalitate între oameni. A face bine înseamnă a ne feri de rău și a împlini voia lui Dumnezeu, Care urmărește doar binele întregii omeniri. Însă, numai faptele bune făcute în numele lui Hristos ne ajută să câștigăm roadele Sfântului Duh. Tot ce nu e săvârșit în numele Lui, chiar binele, nu ne aduce nici o răsplată în viața viitoare, iar în viața aceasta nu ne dăruiește harul dumnezeiesc, fiindcă cel care nu adună cu Domnul, acela risipește (Luca XI; 23). Un lucru bun, făcut în numele lui Hristos, nu ne va lăsa lipsiți de mângâiere. Dimpotrivă, nu numai în veacul viitor ne va aduce încununarea cu slavă, dar chiar din viața aceasta ne va umple de harul Sfântului Duh, spune Sfântul Serafim de Sarov.
Toți Sfinții Părinți consideră faptele bune ca fiind mijlocul cel mai eficient prin care omul are posibilitatea să ajungă la experiența simțirii prezenței lui Hristos în sine, fără de care el nu poate să se aștepte la fericirea vederii lui Dumnezeu în lumea viitoare. De pildă, Sfântul Simeon Noul Teolog zice: “Să nu socotești, frate, că te vei mântui numai prin credință. Căci credința fără fapte la nimic nu folosește. Auzi pe Domnul, Care zice: <<Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri>>. Vezi, iubitule, că nu este cu putință să se mântuiască cineva numai cu credință, fără fapte? Căci dacă, s-ar mântui numai cu credința, toți oamenii s-ar mântui și nu s-ar pierde nici unul, pentru că nu este nici unul care să nu creadă că există Dumnezeu… Deci, zice Dumnezeu omului: Fă-te sfânt prin lucrarea de fiecare zi a poruncilor Mele, dacă vrei să Mă aflu înlăuntrul tău și împreună cu tine și tu să fii înlăuntrul Meu și împreună cu Mine”. De asemenea, Diadoh al Foticeii scrie: “Credința fără faptă și fapta fără de credință vor fi la fel de lepădate. Căci credinciosul trebuie să-și arate credința, aducând Domnului fapte. Pentru că nici părintelui nostru Avraam nu i s-ar fi socotit credința spre dreptate, dacă nu ar fi adus pe fiul său ca rod al ei. Cel ce iubește pe Dumnezeu acela crede totodată cu adevărat și săvârșește faptele credinței cu evlavie. Iar cel ce crede numai și nu este întru dragoste, nu are nici credința însăși, pe care socotește că o are. Căci crede cu o minte ușuratică ce nu lucrează sub greutatea plină de slavă a dragostei. Drept aceea, credința lucrătoare prin dragoste este marele izvor al virtuților”.
Promovând discreția în săvârșirea faptelor bune, Iisus ne sugerează: “Luați seama ca faptele dreptății voastre să nu le faceți înaintea oamenilor ca să fiți văzuți de ei; altfel nu veți avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei VI; 1). Sfânta Scriptură, remarcă Sfântul Grigorie de Nyssa, “lipsește de răsplătirile din ceruri pe cei ce miluiesc la arătare pe săraci și pe cei ce-și trâmbițează dărnicia pe pământ. Căci de cauți să placi oamenilor și dăruiești ca să fii lăudat, ți s-a dat plata facerii tale de bine prin laudele oamenilor, pentru care ți-ai arărat mila. Deci nu mai cere răsplată în cer o dată ce ți-ai adunat cele de pe pământ, nici nu mai aștepta cinstea de la Dumnezeu, căci ai primit-o pe aceasta de la oameni. Dorești slava cea nemuritoare? Arată Celui ce poate să-ți dea ceea ce dorești, viața ta în ascuns. Ți-e frică de rușinea veșnică? Teme-te de Cel ce ți-o va descoperi pe aceasta în ziua judecății”. Milostenia n-a fost lăsată pentru ce primesc, ci pentru cei ce dăruiesc, fiindcă aceștia, în principal, câștigă mai mult, afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur.
Așadar, săvârșirea faptelor bune impune discreție, neașteptând laude din partea celor din jur. Este suficient să fim văzuți și apreciați de Părintele ceresc, Care nu rămâne niciodată dator. Nu e necesar să ne dorim a fi admirați și respectați de semeni pentru acțiunile caritabile pe care le întreprindem, trâmbițând tuturor binele făcut, ci să ne dorim a fi iubiți de către ei prin ceea ce le dăruim în tăcere. Azi, la fel ca oricând, există mulți oameni necăjiți și bolnavi, semeni de-ai noștri care suferă și care au obosit să mai ceară ajutor. Mulți s-au resemnat cu situația grea în care trăiesc, având convingerea că dacă îndură pe pământ, asemenea săracului Lazăr, vor trăi fericiți în veșnicie. Acești oameni triști cred cu putere în viața de după moarte, pe când cei care trăiesc în bogății și plăceri de cele mai multe ori o ignoră. Dar credința în viața veșnică este o coordonată de bază a demnității de creștin. Dacă nu credem în viața ce ne așteaptă, însăși credința noastră în Dumnezeu este un non-sens, întrucât nu am fost creați pentru timp, ci pentru eternitate. Această fericire veșnică în viața de după moarte o vom dobândi numai făcând fapte bune față de aproapele nostru, fie că e bogat, fie că e sărac. Aproapele nu este numai cerșetorul întâlnit la colț de stradă, ci fiecare om care are trebuință de aportul nostru în viața sa. Ca atare, să manifestăm compasiune și răbdare vis-à-vis de semeni și să venim constant în sprijinul celor copleșiți de nevoi, dar statornici în credința lor în Dumnezeu. Astfel, vom colabora cu Dumnezeu la fericirea acelora, vom deveni parteneri ai Domnului în procesul mântuirii noastre și a lor. Dacă ei se mântuiesc înseamnă că și noi ne vom mântui prin ei. Abandonând egoismul și interesele meschine, fiecare să medităm așa: “Eu am ocazia să mă mântuiesc prin cel de lângă mine, ajutându-l când pot și cu cât pot. Orice faptă bună, lucrată din iubire, cu sinceritate și cu inimă curată va cântări greu la judecata Împăratului Hristos”. Acesta este într-adevăr un semn că sămânța, cuvântul lui Dumnezeu a căzut în pământ bun și fertil, aducând roadele cele bune și de folos sufletelor noastre.
Preot dr. CRISTIAN BOLOȘ
