Motto: „Vânătoarea sportivă. Patruzeci de măgari înarmați fugărind un amărât de iepure!” Valeriu Butulescu
Dumnezeu a lăsat pe pământ omul, animalele și plantele. A lăsat viața. A lăsat-o, nu a luat-o! Dacă începând din epoca de piatră (paleolitic!) și până în zilele noastre, în unele zone, omul a fost nevoit să vâneze pentru a supraviețui, în epoca modernă, acest obicei mi se pare un masacru, o crimă. Omul de Neanderthal nu putea merge la Kaufland ori la Carrefour să-și cumpere o fleică sau niște costițe de porc. Era nevoit să-și adune amicii și să se pitească în tufișuri pentru a lovi mortal „căprioara cuminte și lynxul ce râde cu ochi sclipitori”. Dacă nu vâna, nu mânca. Era, clar, o metodă de supraviețuire. Exclusiv. Pentru că atunci nimeni nu vâna animalele pentru a-și face selfie-uri cu ele sau pentru a le împăia. Acum, însă, vânătoarea de relaxare, vânătoarea sportivă (!!!?) așa cum este numită de, habar n-am cine!, este ceva abominabil. Da, sunt de acord cu vânătoarea de exterminare. Aceasta are ca scop stârpirea unor animale sau păsări care devin dăunătoare pentru om și natură. Dar nu o să accept niciodată vânătoarea industrială, în care animalele sunt împușcate pentru piele, blană și carne, și, nicidecum, cea sportivă. La aceasta se adună niște bărbați sănătoși, voinici și virili, și ucid, fără milă, animalele sălbatice care li se aduc în bătaia puștii de niște hăitași… hăituiți. În copilărie și eu m-am jucat de-a „hoții și vardiștii”. În armată am fost fascinat de pistolul-mitralieră AK 47 pe care-l aveam în dotare. Mă simțeam bărbat, erou, războinic, luptător, orice echivala cu virilitatea. Asta până când ne-au obligat sergenții s-o frecăm și s-o ungem. Cu ulei. Am urât-o, mai apoi. Îmi venea să o arunc cât colo, numai să n-o mai frec. Eram mereu uns pe degete cu un ulei urât mirositor, iar apa, în armată, era o „rara avis”. De obuzier și de grenade nu prea m-am apropiat. Îmi transmiteau teamă… teamă de dezastru. Astea explodează și fac deranj mare. Glonțul, parcă, e mai pașnic (dacă se poate numi pașnic ceva ce ucide!). În fine, am dezertat de nouă ori și am scăpat, și nevătămat și ne-închis. La Caracal mă așteptau zile grele. Dar am reușit să evit orașul. Și B.D.-ul (batalion disciplinar pentru bărbații post-revoluționari care nu și-au servit patria, ci, poate se-nfruptă din ea acum!). Urăsc armele! Urăsc vânătorii! Urăsc tot ce provoacă durere, chin sau moarte! Poate gândesc strâmb. Spun asta pentru că realitatea mă contrazice. În România sunt 60.000 de vânători! Văleu, mamă… șaizecidemii de ucigași!!! Liberi! Bărbați virili! Puternici! Bărbați virili care ucid animale lipsite de apărare! Animale care nu au arme de foc, deci, din start, lupta este inegală. Un sport sângeros! Dacă lupul sau cerbul ar avea câte-un kalașnikov în labe, poate aș fi de acord cu bărbatul viril cu flinta pe umăr, hoinărind prin pădurice. Dar așa? Cui își arată ei bărbăția, virilitatea? Eu știu că asta se demonstrează, la ceas de seară-n așternut. Cu soția, amanta sau târfa plătită. Dar nicidecum în fața unei ciute speriate, care, poate, are „acasă” o ciută mai mică, mai neajutorată, mai flămândă. Nicidecum în fața unei ursoaice care, trezită din hibernare, a pornit după fragi și mure. Mă tem că vânătorii ăștia „sportivi” au o problemă psihică. O neîncredere în forțele lor, în „armele lor”. Poate că au ratat multe ținte cu armele din dotarea naturii-mame și-au decis să-și ia unele artificiale. Surogate. Cu care să-și demonstreze lor înșiși că sunt virili. E clar că undeva e un dezechilibru psihic la acești vânători care omoară „sportiv”. Poate sunt frustrați acasă și ies în crâng să ucidă. Poate unii sunt nostalgici după primul vânător al țării – cizmarul din Scornicești! Ăstuia i se puneau chiar „pe tavă” necuvântătoarele de către tovarășii hăitași, care tremurau ca varga gândindu-se că Rambo cel peltic ar putea rata ținta vie. Acum el s-a dus, de fapt, a fost vânat (ce ironie a sorții!) dar i-a luat locul primul mustăcios al țării. Care, juisând încă pe unde mai poate își demonstrează virilitatea la Balc, alături de alți asasini străini sau autohtoni. Secondat, desigur, de Bombonel! Ce fioros nick-name are omul! Ce forță degajă susurul silabelor… Booom-boooh-nelll! Uluitor! Ce viril!… Fostul premier autoîmpușcat în grumaz, țeapăn ca o barză și alb ca o brânză sau varză, cu o privire de viezure, stătea autoînfășurat în fular, mutilat psihic, pe targa Salvării, cu gândul la ținuturile veșnice ale vânătorii! Își pipăia mental virilitatea și înjura, în gând, mama-natură că l-a hărăzit c-un glas de Farinelli. Și-ar fi dorit să fie și el un bas-bariton, un Ștefan Sileanu sau Florin Piersic, dar nicidecum un castrat. Ei, dar cu ajutorul organului viril, din fier, ne demonstrează că are ouă. Multe și tari (probabil de aceea i-a invitat pe ziariști să i le numere!). Mare bărbat! Nici măcar să se sinucidă n-a fost în stare! Ne-a livrat-o și pe-aia la… printre altele.
Mă întreb, uneori, ce-ar fi dacă acestor Rambo de România li s-ar înțepeni flintele în toiul vânătorii, iar sălbăticiunile ar da iama printre ei?! Luptă dreaptă, corp la corp. Bărbătește, cu adrenalină, cu sudoare, cu curaj. Câți dintre acești masculi virili s-ar pișa pe ei și câți ar mai ajunge victorioși în „vastele lor apartamente”? Că așa, cu arma-n gheare „și-o furnică mică-mică dar înfiptă, va să zică” poate face genocid.
Propun spre meditație un îndemn fascinant compus de, poate, cel mai mare poet contemporan, care, din păcate, s-a bălăcit și-n grețoasele ape politice. Asta, însă, nu-i pătează verbul, ideea și metafora! Da, e Adrian Păunescu!
„… Oameni politici, bunii noștri frați,
Noi v-am cedat și ranguri și proporții.
Dar nu putem continua.
Stopați această competiție a morții.”
Sorin Oros
