Există multe voci care susțin că rugăciunile adresate lui Dumnezeu pentru cei morți ar fi un non-sens. Nu este așa.
Spre a sesiza importanța rugăciunilor făcute pentru cei plecați pe calea veșniciei se impune să stabilim distincția dintre judecata particulară și cea universală, de unde decurge, în mod normal, diferența dintre Rai și iad, dintre viața veșnică și osânda veșnică. În primă instanță, trebuie să ne mărturisim credința fermă în viața de după moarte, în viața viitoare. Moartea reprezintă sfârșitul vieții trupești și începutul vieții cerești sau al nefericirii; depinde cum trăim pe pământ: săvârșind binele ori stăruind în rău.
Prin judecata particulară înțelegem judecata la care este supusă fiecare persoană îndată după moarte, adică după despărțirea firească a sufletului nemuritor de trupul muritor. În urma acestei judecăți, sufletul este trimis în Rai sau în iad, unde va rămâne până la Judecata de Apoi. Un alt loc sau o altă stare între Rai și iad nu există. Chiar dacă un om a murit fără a se împăca, prin pocăință, cu Dumnezeu și cu semenii, și după moarte sufletul său a ajuns în iad, noi avem datoria de a ne ruga pentru iertarea păcatelor sale, ca Dumnezeu, la judecata viitoare, să Se milostivească, să-l ierte și să-i acorde fericirea veșnică. De aceea sunt atât de importante rugăciunile pentru cei morți. Un suflet aflat acum în iad, prin rugăciunile noastre, poate ajunge la final în fericirea veșnică.
Raiul trebuie perceput ca o stare de fericire negrăită unde se găsesc, după moarte, sufletele celor care au respectat în viața pământească preceptele religiei și ale moralei, împlinind atât voia și poruncile lui Dumnezeu, cât și regulile de bună conviețuire în familie și în societate. Din parabola despre bogatul nemilostiv și săracul Lazăr, rostită de către Mântuitorul și prezentată de Luca în cap. XVI; v. 19-31, reiese cu claritate faptul că există și Rai și iad, între ele deschizându-se o prăpastie adâncă. Raiul a fost închis pentru oameni după căderea în păcatul strămoșesc, redeschizându-se în urma răstignirii și învierii Domnului. Cel dintâi muritor care a intrat în Raiul redeschis a fost tâlharul din dreapta crucii Domnului (Luca XXIII; 42-43).
Pe de altă parte, iadul este o stare de chin în care, potrivit credinței creștine, sufletele păcătoșilor, adică ale celor care au săvârșit fărădelegi și nu au manifestat pocăință și părere de rău pentru ele, vor suferi pedepse groaznice după moarte. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților; acolo nu va fi iubire, lumină, comuniune, cunoaștere, ci numai singurătate și întuneric.
Învierea Domnului reprezintă garanția învierii noastre, când sufletul se va reuni cu trupul la sfârșitul veacurilor. Va urma Judecata universală (Judecata de Apoi sau obștească), constituind întâlnirea și confruntarea finală a istoriei și a omului cu dreptatea lui Dumnezeu, când vor fi chemați toți oamenii la un examen deschis, pentru a li se hotărî fericirea sau osânda veșnică (vezi Matei XXV; 31-46). Judecătorul suprem sau Dreptul Judecător este Hristos-Dumnezeu, Care va pronunța sentința definitivă fără părtinire, în funcție de faptele fiecăruia. Dacă după moarte nimeni nu poate lucra nimic pentru propria sa mântuire, această misiune ne revine nouă, celor rămași în viață. Cum procedăm noi, la fel vor face și urmașii noștri.
