Spiritualitate – Echilibrul interior (II)

Publicat la data de1 aprilie 2019 » 205 Views» De: George Negrea » Religie

Viaţa este începutul iubirii şi sfârşitul iubirii este începutul morţii. Astfel a început iubirea reciprocă între Dumnezeu şi odraslele Sale, prin Dumnezeu Însuşi şi prin viața pe care ele au primit-o. Iar sfârşitul iubirii, adică a iubirii reciproce, diferită de iubirea exclusiv a sinelui (iubirea egoistă sau egocentrică), declanşează începutul morţii, începutul Răului.
Revenim la întrebarea de ce a dăruit Dumnezeu viaţă îngerilor, fiilor Săi creați, dacă El ştia din eternitate ce avea să se întâmple cu aceștia. Pre-știința cu privire la anumite situaţii, fapte, evenimente sau reacţii generate de făpturi, nu poate opri iubirea creatoare a lui Dumnezeu. Ceea ce apare în existenţă nu apare în funcţie de ceea ce ar şti Dumnezeu despre acel ceva, ci în funcţie de bunătatea şi generozitatea Duhului Său. S-a născut Iuda, trădătorul lui Iisus, şi totuşi, El nu a împiedicat ivirea sa în lumea noastră. S-a născut Hitler, cel care a pătat faţa istoriei şi a Terrei cu sângele a milioane de suflete. Şi au apărut mulţi alţii de-a lungul istoriei care au răspândit maleficul în jurul lor, în toate palierele societăţii. Dumnezeu nu i-a oprit. El i-a iubit pe toţi înainte de toate, nu în funcţie de viitoarele lor evoluţii, crime, orori, ideologii ucigaşe, ci în în funcţie de dărnicia Sa faţă de făpturile încă neexistente. Răul nu poate fi oprit înainte ca el să se manifeste atâta vreme cât el este “fructul” unei voinţe libere, independente. Dovada supremă că Dumnezeu ne-a creat liberi este tocmai Răul şi diversele forme ale acestuia pe care omenirea le-a experimentat sau le-a provocat prin propriile sale decizii.
Mă întreb, de asemenea, cum de viitorul Diavol avea să se ridice împotriva Tatălui Său din moment ce raportul de forţe era net superior în favoarea Celui de-al doilea. Lucifer era pe deplin conştient că nu avea cum să-L învingă pe Creator, el nu s-a luptat cu Dumnezeu Însuşi în mod direct, ci în mod indirect, încercând, ceea ce a şi reuşit, să doboare sau să secere cât mai mulţi alţi îngeri. De ce nu i-a distrus Dumnezeu pe îngerii căzuţi de îndată? Ar fi putut oare Adam şi Eva să fie ispitiţi de Diavol dacă nu era cine să-i ispitească? Ar fi putut Iisus să exorcizeze demonizaţi câtă vreme El era pe Pământ? Ar fi fost nevoie de Duhul Sfânt pentru a opri influenţele malefice ale celor căzuţi şi ascunşi în dimensiunile nevăzute?
Diavolul există cu un anumit scop. Şi cred că acest scop este acela ca noi, oamenii, în funcţie de deciziile noastre personale, să fim la rândul nostru fie acaparaţi sau convinşi de el să ne alăturăm cetei îngerilor rebeli, fie să ne unim, prin respingerea sa, cu Iisus, cu îngerii cei buni, cu sfinţii şi cu Tatăl. Din această perspectivă, oamenii sunt victime colaterale ale unui mega-război între îngeri şi demoni, între diavol şi Creator. Religia nu înseamnă doar pace, iubire, meditaţie, rugăciune, iertare, bunătate, ci presupune şi conștientizarea unui conflict sau război în care suntem, cu sau fără voința noastră, împinși spre ură, vărsare de sânge, ispite şi păcate de tot felul, monstruozităţi, negarea iubirii divine și autodistrugerea noastră. Religia este mai degrabă o lumină care pune în evidenţă ceea ce ştiinţa modernă, cu precădere, încearcă să ascundă, şi anume realitatea spirituală asediată de forţe malefice, realitate pe care avem tendința să o ignorăm tot mai mult, până la negarea sa totală.
De ce ar mai fi fost nevoie de Iisus să fie răstignit şi considerat Mântuitorul Lumii dacă nu există iad, draci şi tot felul de făpturi înfiorătoare în dimensiuni invizibile? Mântuirea nu este o gratuitate, ci este victoria personală a Omului împotriva Răului, victoria care însă nu se poate realiza decât prin Iisus, Salvatorul.
În lumea modernă, credinţa în existenţa iadului şi a monştrilor care mişună prin el pare să fi dispărut, în locul ei fiind pusă o realitate istorico-științifică cu totul şi cu totul diferită de cea a ororilor sau grozăviilor descrise în diversele relatări ale celor care ar fi avut viziuni sau chiar ar fi trăit secvenţe din infern, fie în urma morții lor clinice, fie prin “iluminarea” lor spirituală, ghidați fiind de Iisus, de îngeri sau de alte entități.
Pomeneam de faptul că diavolul este necesar în măsura în care trebuie să fi existat cineva sau ceva care să îi ispitească pe Primii Oameni. Dar ce legătură directă ar fi avut Adam și Eva cu Satan, când Dumnezeu, Înțelept și Atotputernic, nu are nevoie de “intermediari” sau “instrumente” ale Răului pentru a pune în aplicare planul Său divin?
Răul nu începe cu Adam și Eva, ci cu Lucifer. Pe când cei doi oameni au fost ispitiți, Răul exista deja în carne și oase. Nu Dumnezeu și-a ispitit copiii, ci îngerul rebel, așa cum au fost “ispitiți” și ceilalți îngeri, care au ales să-l urmeze în revolta lor față de Creator. Ispita vine de la o forță concretă sau de la duhuri propriu-zise, și nu doar în pricipiu sau teorie. “Ispita” prin care a trecut însă Lucifer nu a venit din afara ființei sale, ci din el însuși, prin mândria care a pus stăpânire pe conștiința sa. Și ce este atât de greșit în a fi mândru? Oare nu știa acest înger că a fi mândru este un lucru nesuferit de către Dumnezeu? Ajungem din nou la cunoașterea a ceea ce este bun și a ceea ce este rău în raport cu Sacrul. Era Lucifer pe deplin conștient de atitudinea negativă care încet se înfiripa în inima sa și care avea să-l despartă de Creator? Nu ar fi putut Lucifer să evite Răul dacă îl înțelegea de la bun început, măcar teoretic?
A înțelege Răul înseamnă a putea să vezi o alternativă negativă, monstruoasă a propriei tale ființe. Ai un chip angelic care radiază iubire, bunătate, pace și înțelepciune, dar de celălalt chip, cel demonic, plin de ură, răutate, revoltă și înșelăciune tu nu știi, pentru că nu ți l-ai văzut niciodată într-o “oglindă” a cunoașterii Binelui și Răului. Nu ți-ai văzut niciodată alternativa sau acel “alter ego” la ceea ce ai sau ești deja, pentru că în conștiința ta, probabil, nici măcar nu îți poți închipui că ar fi posibil așa ceva. De fapt, la început, îngerii nu aveau o latură ascunsă sau malefică în ființa lor, dar simpla imagine a unui “alt eu” sau „sine” care să le arate potențialul chip degenerat și comportamentul diabolic în cazul nesupunerii lor față de Dumnezeu, i-ar fi îngrozit și le-ar fi tulburat mintea și inima. S-ar fi putut ei recunoaște în “oglinda” cunoașterii divine, în monstrul din această “oglindă”?
Dumnezeu nu a dorit ca îngerii să știe cum ar arăta și cum s-ar manifesta ei dacă ar alege despărțirea de El. Sămânța Răului este ascunsă chiar în simpla sa imagine sau “teorie”. Altfel spus, transformările sau “mutațiile” ontologice în urma înfăptuirii Răului sunt atât de profunde și de înfiorătoare încât nici măcar virtual sau în principiu nu este potrivit ca vreo ființă să ajungă să înțeleagă sau să „vadă” alternativa la propria sa natură și existență. Dacă am cunoaște viitorul, am mai trăi la fel prezentul? Dacă am vedea partea rea a ființei noastre, sau mai exact, dacă am ști că la un moment dat putem să devenim și răi, fără să fim astfel de la bun început, oare ne-am strădui să rămânem mereu buni și corecți? Aici intervine iarăși voința liberă. Dumnezeu nu încearcă să influențeze starea de echilibru interior a făpturii Sale, voința sa liberă, în funcție de consecințele sau efectele nocive ale păcatului pe care încă nu l-a comis, fiindcă asta, în caz contrar, ar însemna o “forțare” mai mică sau mai mare a liberului arbitru prin care făptura să rămână “cuminte”.
Voința liberă, cel puțin la începuturile Creației, era deplină tocmai în necunoașterea Răului și a Binelui, așa cum a fost și în cazul Primilor Oameni. Lumina cuprindea toate aspectele vieții, inclusiv cel al cunoașterii. Nimic din ceea ce știau sau își imaginau îngerii nu era rău. Echilibrul interior nu se referă la alegerea între Bine și Rău, fiindcă la început nu deținem nici măcar virtual cunoașterea conflictuală a acestora, ci ar putea reflecta mai degrabă faptul că Dumnezeu ne-a creat neutri în raport cu cele două principii supreme, pe care numai El le poate înțelege și stăpâni în mod desăvârșit.
„Neutru” înseamnă să nu te implici în război, aici între Bine și Rău, așa cum multe popoare sau state au rămas neutre de-a lungul istoriei fiindcă nu s-au alăturat diverselor conflicte declanșate între alte națiuni. A fi “neutru” în raport cu tine însuți semnifică harul de a nu putea vedea chipul celălalt sau alter ego-ul malefic al propriei tale conștiințe. Să nu intri în conflict cu tine însuți, să nu fii dezbinat, divizat în percepția ființei tale, să nu ai o dublă perspectivă despre tine însuți. Nu în ultimul rând, a fi “neutru” înseamnă să privești Binele exclusiv prin El însuși, în Persoana lui Dumnezeu, și nu în “oglinda” Răului sau în antiteză cu acesta.

Florin Tamas

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.