Motto: „Dumnezeu ne-a dat un penis și un creier, dar nu îndeajuns sânge pentru a le folosi în același timp pe amândouă.” Robin Williams
Constat, pe zi ce trece, că tot mai multe femei sunt dezamăgite de bărbații lor. De soții lor, mai concret. Oare de ce? Bărbatul, după ce-și cucerește consoarta, se instalează într-o stare de lâncezeală direct proporțională cu trecerea anilor. Dacă la început făcea tumbe, „se dădea peste cap”, era galant, cuceritor și romantic, după câțiva ani de conviețuire devine apatic, neatent, mitocan, grobian și delăsător. Dacă la început îi aducea flori, acum așteaptă ca ea să rezolve toate treburile casei. El nu se mai implică, stă și dormitează într-o apatie descurajatoare. Dar femeia s-a căsătorit cu el pentru că l-a considerat bărbat și nu un copil mofturos. Îi atrage atenția, îi spune ce o deranjează, dar bărbatul, sigur pe el, știe că a cucerit-o odată pentru totdeauna și nu se gândește că femeia îl poate părăsi. Sau că poate căuta tandrețe, atingeri și fiori, în brațele altui bărbat, care fiind nou (la început!) are toate calitățile unui cuceritor șarmant. Iubirea se întreține, se cultivă și se consolidează, se întrepătrunde cu camaraderenia, cu prietenia. Unei flori dacă nu-i dai apă, căldură și lumină, o ofilești. Iubirii dacă nu-i dai ce-i trebuie, o distrugi, o seci. În afară de timp nimic nu durează o veșnicie. Nici omul, nici iubirea. Așadar, și omul, dar și iubirea au nevoie de investiții. Investiții sufletești, sentimentale. Cu bani poți cumpăra un om, dar niciodată iubirea. Desigur, sunt cazuri de femei tinere care „iubesc” moșnegi de 60-70 de ani, cu conturi groase în bănci. Dar știm că acestea au un stomac rezistent la carnea ațoasă, stomac cu care macină decrepitudinea moșneagului pentru a-i cerne arginții.
Așadar, într-o relație normală e nevoie, în permanență, de investiție. O femeie odată cucerită, trebuie cucerită mereu. O vorbă neaoșă românească spune că „la femei dragostea trece prin urechi, iar la bărbat prin stomac”. Femeia trebuie să audă mereu că e iubită, că e frumoasă, că e unică. Trebuie să simtă asta. Trebuie să o facem să creadă. Iar pentru asta e nevoie, evident, de implicare, de eforturi, nu de apatie. E nevoie de bărbăție. Iar asta nu înseamnă forță brută, vorbe grele, transpirație, duhori bachice, pumni și înjurături. Nu înseamnă decizii luate unilateral și dictarea programului familial. Nu înseamnă ordine impuse care se execută și nu se discută, pentru că parteneriatul dintre un bărbat și o femeie nu este armată. Ambii trebuie să conducă și să se lase conduși. Să se consulte. Să se ajute. Și să se implice. Or, majoritatea dintre noi le cucerim, „le ocupăm” și-apoi le tratăm cu indiferență. Așteptăm de la ele totul, noi nedând decât foarte puțin. Sunt ale noastre, gata!, le-am cucerit, nu mai trebuie să facem nimic. Ele vor face totul. Și copii, și gospodărie, și piața, și papa, și spălat, și plătit facturi, și… să fie mereu sexy, cu trupul fraged și gata de a-și desface cracii, exact, când cerem noi. Păi asta înseamnă că ne-am luat un robot care să ne servească, nu un partener de viață. Sigur, un robot viu, care are inimă. Vie. Ei bine, inima asta obosește atunci când i se aruncă-n cârcă totul. Clachează. O inimă nu poate funcționa bine decât alături de altă inimă. Când obosește una, cealaltă îi preia atribuțiile. Dar bărbatul, prea comod, și adesea limitat, își menajează partea lui de inimă obosind partea femeii. Astfel, e firesc să apară fisura și răcirea celor două inimi, cândva apropiate. Iar femeia cum are nevoie mereu de „hrană” pentru urechi o caută în altă parte. E ca-n viață, dacă nu găsești morcovi la piață, te duci la supermarket. Dar tot nu te lași până nu îți faci ciorba, pentru că trebuie să te hrănești. Nu?
Cred că mare lucru nu se poate face pentru a schimba ceva esențial in „organigrama” celor două inimi. Ele așa sunt făcute. Așa simt, fiecare altfel. Nu pot să simtă la fel. Dar, din când în când, cred că bărbatul își poate aminti că e bărbat. Își poate aminti că în urmă cu ani, când își cucerea partenera era „lapte și miere”. Era galant, tandru, era bărbat adevărat. Era… Din când în când, bărbatul e obligat să își amintească asta. Să redevină ceea ce a fost. Transformarea unui om creează goluri, spații nemobilate, viduri. Bărbatul e obligat să le umple, din când în când. Altfel, femeia caută pe altcineva să îi umple spațiile libere, golurile. Ea are nevoie de continuitate. De poezie. De vorbe… Și, în permanență, de un bărbat adevărat. Dacă nu sunteți, dragi bărbați, încercați să deveniți. Dacă ați fost cândva, dar „ați obosit”, amintiți-vă cum erați. Iar dacă ați fost și sunteți încă, înseamnă că veți fi mereu. Bravo vouă!
Sorin Oros
