Acasă sus Studiu asupra rugăciunii făcut de un laureat al premiului Nobel pentru medicină

Studiu asupra rugăciunii făcut de un laureat al premiului Nobel pentru medicină

Omul are nevoie de Dumnezeu așa cum are nevoie de oxigen.”- Dr. Alexis Carrel

Cunoscut pentru descoperirile sale în domeniul vaselor de sânge și al transplantului de organe, descoperiri pentru care a primit premiul Nobel, marele chirurg și biolog francez Alexis Carrel (1873-1944) a fost și un om profund religios.

 De-a lungul carierei sale a constatat influența covârșitoare pe care credința o are asupra sănătății sufletești și trupești și a ajuns să creadă în miraculoasa putere de vindecare a rugăciunii. Despre acest subiect a scris un eseu devenit celebru.

Acest studiu asupra rugăciunii este inspirat din observațiile sale culese în decursul unei lungi cariere printre oameni din cele mai diferite zone ale lumii, de toate profesiunile și din toate clasele sociale, bolnavi sau sănătoși, credincioși sau necredincioși. Pe de altă parte, experiența sa științifică, studiile de laborator cărora li s-a dedicat ani în șir i-au permis să observe efectele curative ale rugăciunii.

Vă prezentăm în continuare eseul pe care Alexis Carrel l-a scris despre rugăciune.

Introducere

Nouă, apusenilor, rațiunea ni se pare a fi mult superioară intuiției. Preferința noastră se îndreaptă mai mult către inteligență decât către sentiment. Știința înflorește, în timp ce religia stagnează. Îl urmăm pe Descartes și-l părăsim pe Pascal.

În acest sens, căutăm îndeosebi să ne dezvoltăm inteligența. Cât despre activitățile spirituale, morale, etice, acestea sunt neglijate aproape complet. Slăbirea acestor activități fundamentale face din omul modern o ființă oarbă din punct de vedere spiritual. Această infirmitate nu-i permite să fie un bun element constitutiv al societății. Putem atribui prăbușirea civilizației noastre slabei calități a individului. De fapt, domeniul spiritual se arată tot atât de necesar reușitei vieții ca și cel intelectual și cel material.

Este deci necesar să ne stimulăm activitățile intelectuale, care conferă puterea personalității noastre. Cel mai ignorat dintre ele este simțul spiritual. Simțul religios se exprimă mai cu seamă prin rugăciune. Rugăciunea este în mod evident un fenomen spiritual. Ori, lumea spirituală nu poate fi investigată prin mijloace științifice. Cum să dobândim deci o înțelegere reală a rugăciunii? Știința cuprinde, din fericire, totalitatea lumii materiale. Aceasta poate, prin intermediul psihologiei, să fie extinsă până la manifestările spirituale. Vom învăța deci în ce constă fenomenul rugăciunii, tehnica practicării acesteia și efectele ei, prin observarea sistematică a omului care se roagă.

Definiția rugăciunii

 În esență, rugăciunea pare să fie o tensiune a spiritului către substratul imaterial al lumii. În general, ea constă într-o plângere, într-un strigăt de neliniște, într-o cerere de ajutor. Uneori ea devine o contemplare senină a principiului imanent și transcendent al tuturor lucrurilor. O putem defini, de asemenea, ca fiind o înălțare a sufletului către Dumnezeu, asemenea unui act de dragoste și de adorare către cel care este izvorul minunii numită viață. Rugăciunea reprezintă, de fapt, efortul omului de a intra în comuniune cu o ființă nevăzută, creatoare a tot ce există – înțelepciune supremă, forță și frumusețe, Tată și Mântuitor al fiecăruia dintre noi. Departe de a fi o simplă recitare de formule, adevărata rugăciune este o stare mistică în care conștiința se absoarbe în Dumnezeu. Această stare nu este de natură intelectuală. Oamenii simpli îl simt pe Dumnezeu în mod tot atât de natural cum simt căldura soarelui sau parfumul unei flori. Dar Dumnezeu, care este atât de accesibil celui care știe să iubească, rămâne ascuns celui care nu reușește să-L înțeleagă. Gândirea și cuvântul nu sunt suficiente atunci când e vorba de a-L descrie. Iată motivul pentru care rugăciunea își găsește cea mai înaltă expresie într-un avânt al dragostei prin labirintul inteligenței.

Tehnica rugăciunii. Cum să ne rugăm

 Cum trebuie să ne rugăm? Tehnica rugăciunii am învățat-o de la misticii creștini, începând cu Sfântul Pavel până la Sfântul Benedict, precum și de la mulțimea apostolilor necunoscuți, care de douăzeci de veacuri au inițiat popoarele Apusului în tainele trăirii vieții religioase. Dumnezeul lui Platon era inaccesibil în măreția lui. Cel al lui Epictet se confunda cu sufletul lucrurilor. Iehova era un despot oriental care inspira teroarea și nicidecum dragostea. Dimpotrivă, creștinismul L-a apropiat pe Dumnezeu omului; I-a dat o înfățișare. A făcut din El tatăl nostru, fratele nostru, Mântuitorul nostru. Pentru a ajunge la Dumnezeu nu mai sunt necesare ceremoniale și sacrificii sângeroase. Tehnica rugăciunii s-a simplificat.

Pentru a ne ruga trebuie doar să facem efortul de a tinde către Dumnezeu. Acest efort trebuie să fie afectiv, nu intelectual. De exemplu, o meditație asupra măreției lui Dumnezeu este o rugăciune numai dacă ea este în același timp o expresie a dragostei și a credinței. Astfel, rugăciunea făcută după metoda Sfântului La Salle pleacă de la o considerație intelectuală pentru a deveni, de îndată, afectivă. Fie rugăciunea scurtă sau lungă, rostită sau numai gândită, ea trebuie să fie asemenea conversației unui copil cu tatăl său. „Ne prezentăm așa cum suntem”, spunea într-o zi o Soră a Milei, care de treizeci de ani își pusese viața în slujba săracilor. De fapt ne rugăm în același fel în care iubim, adică cu toată ființa noastră.

Cât despre forma rugăciunii, aceasta diferă de la scurta aspirație către Dumnezeu până la contemplare, de la cuvintele simple, pronunțate de țăranca oprită înaintea Calvarului aflat la răscrucea drumurilor și până la măreția cântecului gregorian ce răsună sub bolțile catedralelor. Solemnitatea, măreția și frumusețea nu sunt obligatorii pentru eficiența rugăciunilor. Puțini oameni au știut să se roage ca Sfântul Bernard de Clairvaux. Dar nu trebuie să fii convingător pentru a fi mântuit. Când judecăm valoarea rugăciunii după rezultatele ei, cele mai umile cuvinte de cerere și de preamărire par la fel de acceptabile Stăpânului tuturor ființelor ca și cele mai frumoase invocări. Unele formule care sunt recitate mecanic sunt într-un anumit fel rugăciuni, la fel ca flacăra unei lumânări. Ajunge ca formulele acestea neînsuflețite și această flacără materială să simbolizeze aspirația unei ființe omenești către Dumnezeu. Ne rugăm de asemenea prin acțiunile noastre. Sfântul Ludovic de Gonzaga spunea că îndeplinirea datoriei este echivalentă rugăciunii. Modalitatea cea mai bună de a se pune în comuniune cu Dumnezeu este, fără îndoială, aceea de a-I îndeplini în totalitate voința. „Tatăl nostru, fie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în Cer, așa și pe pământ… ”  A face voia lui Dumnezeu constă, neîndoielnic în a asculta de legile vieții, așa cum sunt ele înscrise în ființa și în spiritul nostru.

Rugăciunile care se înalță de la suprafața pământului, ca un nor imens, se deosebesc unele de altele la fel cum se deosebesc între ele personalitățile celor care se roagă. Ele constau însă în variațiuni pe două teme, care sunt mereu aceleași – necazul și dragostea. Este în întregime legitim să implorăm ajutorul lui Dumnezeu pentru a obține ceea ce ne este necesar. Cu toate acestea, ar fi absurd să cerem satisfacerea unui capriciu sau obținerea unui lucru care poate fi dobândit prin propriul nostru efort. Cererea inoportună, insistentă, agresivă dă rezultate. Un orb așezat la marginea drumului își striga păsurile din ce în ce mai tare, cu toate că oamenii încercau să-l facă să tacă. „Credința ta te-a mântuit”, îi spuse Isus care trecea pe acolo. În forma sa cea mai înaltă, rugăciunea încetează să fie o cerere. Omul îi spune Stăpânului tuturor lucrurilor că îl iubește, că îi mulțumește de darurile Sale, că este gata să-I îndeplinească voința. Rugăciunea devine contemplație. Un țăran bătrân stătea în ultima bancă a unei biserici goale. „Ce aștepți?”, îl întrebă cineva. „Îl privesc – răspunse el – și El mă privește.”

Valoarea tehnică a unei științe se măsoară prin rezultatele sale. Orice tehnică a rugăciunii e bună atunci când reușește să facă legătura între om și Dumnezeu.

Unde și cum să ne rugăm

Unde și cum să ne rugăm? Ne putem ruga oriunde: pe stradă, în automobil, în vagonul unui tren, la birou, la școală, în uzină. Dar ne putem ruga mai bine pe câmp, în munți, în păduri sau în singurătatea camerei noastre. Există de asemenea rugăciunile liturgice, care se fac în biserică. Dar, oricare ar fi locul rugăciunii, Dumnezeu nu vorbește omului decât dacă acesta face liniște în sine însuși. Liniștea interioară depinde în același timp de starea fizică și psihică a omului, precum și de mediul în care acesta se află. Pacea trupului și a spiritului sunt greu de obținut într-un mediu confuz, zgomotos al marilor orașe moderne. Astăzi este nevoie de locuri de rugăciune, de preferință biserici, unde locuitorii orașelor să poată găsi, măcar pentru o clipă, condițiile necesare liniștii lor interioare. N-ar fi nici greu și nici costisitor să fie create insule de pace, primitoare și frumoase, în tumultul orașelor. În tăcerea acestor refugii oamenii ar putea, înălțându-și gândurile către Dumnezeu, să-și odihnească trupul și să-și destindă spiritul, să-și liniștească judecata și să dobândească forța de a suporta viața aspră cu care-i copleșește civilizația noastră.

Prin faptul că devine obișnuință, rugăciunea influențează caracterul. Trebuie deci să ne rugăm mereu. „Gândește-te la Dumnezeu mai des decât respiri”, spunea Epictet. E absurd să te rogi dimineața, iar în restul zilei să te comporți ca un barbar. Gânduri sau invocări mentale îl pot menține pe om în prezența lui Dumnezeu. Tot comportamentul va fi în acest caz inspirat de rugăciune. Înțeleasă în felul acesta, rugăciunea devine un mod de a trăi.

Efectele rugăciunii

Rugăciunea este urmată întotdeauna de un rezultat, dacă ea este făcută în mod corect. „Niciun om nu s-a rugat vreodată fără a învăța ceva”, scrie Emerson. Cu toate acestea, rugăciunea este considerată de oamenii moderni ca fiind un obicei desuet, barbar, o superstiție zadarnică. În realitate nu cunoaștem aproape deloc efectele ei.

Care sunt cauzele ignoranței noastre? În primul rând, ne rugăm prea rar. Simțul sfințeniei este pe cale de dispariție la oamenii contemporani. Este probabil ca numărul francezilor care se roagă cu regularitate să nu depășească 4 sau 5 la sută din populație. Apoi rugăciunea este adesea ineficientă deoarece cea mai mare parte dintre cei care se roagă sunt egoiști, mincinoși, orgolioși, farisei incapabili de credință și de dragoste. În sfârșit, efectele ei, atunci când se produc, ne scapă foarte adesea. Răspunsul la cererile și la dragostea noastră este dat de obicei lent, insensibil, aproape imperceptibil. Vocea stinsă care murmură acest răspuns în interiorul nostru este ușor înăbușită de zgomotele lumii. Rezultatele materiale ale rugăciunii sunt și ele obscure. Ele se confundă în general cu alte fenomene. Puțini oameni, chiar și dintre preoți, au avut ocazia să le observe în mod exact. Iar medicii, din lipsă de interes, lasă deseori nestudiate cazurile care se află la îndemâna lor. Dealtfel, observatorii sunt adesea derutați de faptul că răspunsul la rugăciune este departe de a fi întotdeauna cel așteptat. De exemplu, cineva care cere să fie vindecat de o boală organică rămâne în continuare bolnav, dar suferă o inexplicabilă transformare morală. Totuși, obișnuința rugăciunii, deși are un caracter de excepție în ansamblul populației, este relativ frecventă în grupurile rămase credincioase religiei strămoșești. În aceste grupuri se mai poate încă studia influența rugăciunii. Printre nenumăratele ei efecte, medicul are mai cu seamă ocazia să le observe pe acelea pe care le numim efecte psiho-fiziologice și curative.

Efectele psihofiziologice

 Rugăciunea acționează asupra spiritului și asupra trupului într-un fel care pare să depindă de calitatea, de intensitatea și de frecvența ei. E ușor de recunoscut care este frecvența rugăciunii și, într-o anumită măsură, intensitatea acesteia. Calitatea ei rămâne însă necunoscută, căci noi nu avem mijloace de măsurare a credinței și a capacității de dragoste a aproapelui nostru. Cu toate acestea, felul în care trăiește cel ce se roagă poate să ne lămurească asupra calității invocațiilor pe care le adresează lui Dumnezeu. Chiar și atunci când constă mai cu seamă în recitarea automată a unor formule, ea exercită un efect asupra comportamentului, întărește în același timp simțul spiritual și moral. Mediile în care rugăciunea este practicată se caracterizează printr-o persistență a sentimentului datoriei și a răspunderii, printr-un nivel mai scăzut al egoismului și al urii, prin mai marea bunătate arătată celorlalți. Pare să fie demonstrat faptul că, la indivizi cu o dezvoltare intelectuală egală, caracterul și valoarea morală sunt superioare în rândul celor care se roagă spre deosebire de cei care nu se roagă.

Atunci când rugăciunea este rostită cu regularitate, influența ei devine evidentă și este comparabilă cu influența binefăcătoare a unor glande cu o funcționalitate normală. Ea determină un fel de transformare mentală și organică, care se produce progresiv. S-ar putea spune că în conștiință se aprinde o flacără. Omul își vede adevăratul chip. El își descoperă egoismul, lăcomia, greșelile de judecată și orgoliul. El se supune îndatoririlor morale, încearcă să dobândească umilința intelectuală; astfel se deschide în fața lui Împărăția Milei. Încetul cu încetul se instalează o liniște interioară, o armonie morală și spirituală, o mai mare putere de a îndura sărăcia, calomnia, grijile, de a suporta mai ușor prierderea celor dragi, de a suporta mai ușor durerea, boala și moartea. Astfel, faptul că medicul vede un bolnav rugându-se, poate constitui un motiv de bucurie. Liniștea generată de rugăciune devine un puternic ajutor terapeutic.

Cu toate acestea, rugăciunea nu trebuie să fie asemuită morfinei, căci ea influențează în același timp cu starea de calm o integrare a activităților mentale, un fel de regenerare a personalității. Uneori ea generează curajul, imprimă asupra credincioșilor o influență deosebită. Seninătatea privirii, liniștea atitudinii, seninătatea comportamentului și, când este necesar, acceptarea cu seninătate a morții, pun în evidență prezența comorii ascunse în adâncul trupului și al sufletului. Sub această influență până și ignoranții, retardații își folosesc mai bine forțele intelectuale și morale. Rugăciunea îi ridică pe oameni deasupra nivelului lor intelectual dobândit prin ereditate și prin educație.

Această legătură spirituală cu Dumnezeu îi umple de pace sufletească care iradiază din ei și le însoțește pașii peste tot. Din păcate, în prezent numărul celor care se roagă corect este foarte redus.

Efectele curative

 În toate timpurile, ceea ce a atras mai cu seamă atenția oamenilor a fost aspectul efectului curativ al rugăciunii.

În mediile în care se practică rugăciunea se vorbește și astăzi destul de frecvent despre vindecările obținute ca efect al cererilor îndreptate către Dumnezeu sau către sfinții Săi. Dar atunci când este vorba despre boli care pot fi vindecate spontan sau cu ajutorul unei medicații obișnuite, este greu de știut care a fost adevăratul agent al vindecării. Numai în cazurile în care orice terapie este ineficientă, sau unde aceasta a dat greș, vindecarea se poate atribui rugăciunii. Biroul medical de la Lourdes a adus științei un mare serviciu demonstrând veridicitatea acestor vindecări. Unii bolnavi au fost vindecați aproape instantaneu de afecțiuni cum ar fi lupusul feței, cancerul, infecțiile renale, ulcerul, tuberculoza pulmonară și osoasă. Fenomenul se produce aproape întotdeauna în același fel – o durere puternică, apoi senzația de vindecare. Într-un timp relativ scurt simptomele și leziunile anatomice dispar. Fenomenul se explică printr-o accelerare extremă a proceselor normale de vindecare. O asemenea accelerare n-a fost obsevată demonstrată până în prezent de către chirurgi și fiziologi în decursul practicii lor medicale.

Pentru ca aceste fenomene să se producă nu e necesar ca bolnavul să se roage. La Lourdes s-au vindecat și copii mici, care nu știau încă să vorbească, și chiar oameni necredincioși. În preajma lor, însă, acolo, cineva se ruga. Rugăciunea pe care o face altcineva este întotdeauna mai eficientă decât cea făcută pentru sine. Efectul rugăciunii pare să depindă de intensitatea și calitatea ei. La Lourdes minunile sunt mai puțin frecvente acum decât cu 40-50 de ani în urmă. Aceasta pentru că bolnavii nu mai află acolo atmosfera de adâncă reculegere care domnea odinioară. Pelerinii au devenit turiști, iar rugăciunile lor au devenit ineficiente.

Acestea sunt rezultatele rugăciunii despre care am dobândit o cunoaștere sigură. Pe lângă acestea mai sunt însă multe altele. Viețile sfinților, chiar ale celor din zilele noastre, relatează multe fapte minunate. Este incontestabil faptul că cele mai multe dintre minunile atribuite preotului din Ars, de exemplu, sunt adevărate. Ansamblul acestor fenomene ne introduce într-o lume a cărei explorare n-a fost încă începută și care va fi bogată în surprize. Ceea ce știm deja în mod cert este că rugăciunea produce efecte vizibile. Oricât de ciudat poate părea acest lucru, noi trebuie să acceptăm ca fiind adevărat faptul că oricine cere primește și că celui ce bate la ușă i se va deschide.

Semnificația rugăciunii

În rezumat, totul se petrece ca un dialog între Dumnezeu și om. Efectele rugăciunii nu sunt o amăgire. Nu putem să reducem sentimentul sfințeniei la spaima pe care omul o încearcă în fața pericolelor ce-l înconjoară și-n fața tainelor universului. Nu trebuie, însă, să considerăm rugăciunea un medicament, un remediu împotriva fricii de suferință, de boală și de moarte. Care este deci semnificația sentimentului sfințeniei și ce loc ocupă natura rugăciunii în viața noastră? Acest loc este foarte important. Aproape în toate epocile oamenii din Apus s-au rugat, în antichitate orașul era în primul rând o instituție religioasă. Romanii ridicau temple pretutindeni. Strămoșii noștri din Evul Mediu au presărat pământul creștinătății cu catedrale și cu capele gotice. Chiar și în zilele noastre, în fiecare sat se înalță câte o clopotniță. Pelerinii veniți din Europa au instaurat civilizația Apuseană în lumea nouă prin intermediul bisericilor, al universităților, al uzinelor. În decursul istoriei noastre, rugăciunea a devenit o nevoie tot atât de frecventă ca și aceea de a progresa, de a munci, de a construi sau de a iubi. Sentimentul sfințeniei pare a fi un impuls venit din intimitatea naturii noastre, pare a constitui o activitate de bază. Diversitățile sale într-un grup de indivizi sunt aproape întotdeauna legate de diversitatea celorlalte activități de bază, de simțul moral și de caracterul esteticului. Noi am acceptat diminuarea și, uneori, chiar dispariția din noi a acestui simț atât de important.

Trebuie să știm că omul nu poate să se comporte după bunul plac al fanteziei sale, fără a risca. Pentru o reușită în viață el trebuie să se conformeze regulilor neschimbătoare care depind de însăși structura ei. Ne asumăm un mare risc atunci când lăsăm să moară în noi o activitate fundamentală, fie ea de ordin fiziologic, fie intelectual sau spiritual. De exemplu, dezvoltarea nearmonioasă a corpului și a activităților curente ale unor intelectuali este tot atât de dăunătoare ca și degenerarea inteligenței și a simțului moral la unii atleți. Există nenumărate exemple de familii care nu au dat decât copii degenerați, ori s-au stins după dispariția credințelor ancestrale și a cultului onoarei. Noi am învățat, dintr-o aspră experiență, că dacă majoritatea elementelor active ale unei societăți își pierd simțul moral și cel spiritual, aceasta conduce la decăderea acelei națiuni. Căderea Greciei antice, de pildă, a fost precedată de un fenomen analog. Renunțarea la activitatea intelectuală este incompatibilă cu reușita vieții.

În practică, activitățile morale și religioase sunt legate între ele. Simțul moral dispare inevitabil după dispariția simțului sfințeniei. Omul nu a reușit să construiască – așa cum vroia Socrate – un sistem de morală independent de orice doctrină religioasă. Societățile în care dispare nevoia de rugăciune sunt sortite degenerării. Iată de ce toți oamenii civilizați – credincioși și necredincioși – trebuie să manifeste interes pentru această importantă problemă a dezvoltării fiecărei activități de bază, de care ființa omenească este capabilă.

Care este motivul pentru care simțul sfințeniei joacă un rol atât de important în reușita vieții? Prin ce mecanism acționează rugăciunea asupra noastră? Aici, părăsim domeniul observației și intrăm în cel al ipotezei. Ipoteza, chiar cea întâmplătoare, este necesară pentru progresul cunoașterii. Trebuie să ne amintim, în primul rând, că omul este un tot indivizibil, alcătuit din materie și din conștiință. El se crede independent de mediul său material, adică de universul cosmic, dar în realitate el nu poate trăi rupt de acesta. Omul este legat de mediu prin nevoia neîncetată de a respira și de a se nutri. Pe de altă parte, ființa umană nu constă numai din trup ci și din spirit, iar spiritul, cu toate că își are originea în corpul nostru, se extinde dincolo de cele patru dimensiuni ale spațiului și timpului. Ne este îngăduit să credem că locuim în același timp în lumea cosmică și într-un mediu intangibil, invizibil, imaterial, având o natură asemănătoare celei ce alcătuiește conștiința, și de care nu reușim să ne dispensăm fără daune, tot așa cum nu reușim să ne despărțim, fără daune, de universul material și uman. Acest mediu nu ar fi altul decât ființa imanentă tuturor ființelor, care le transcende pe toate – numită Dumnezeu. Am putea deci să comparăm simțul sfințeniei cu nevoia de oxigen, iar rugăciunea ar prezenta o oarecare asemănare cu funcția respiratorie. Ea ar trebui considerată ca agent al legăturilor naturale între conștiință și mediu, ca o activitate biologică ce depinde de structura noastră. Altfel spus, ca o funcție normală a trupului și a spiritului nostru.

Concluzii 

În concluzie, simțul sfințeniei are, în raport cu alte activități ale spiritului, o importanță deosebită, căci el ne pune în legătură cu imensul mister al lumii spirituale. Prin rugăciune omul se îndreaptă spre Dumnezeu, iar Dumnezeu intră în om. Rugăciunea devine indispensabilă dezvoltării noastre optime. Nu trebuie să considerăm rugăciunea ca fiind un act căruia i se dăruiesc cei slabi cu duhul, cerșetorii, sau cei lași. „Este rușinos să te rogi”  scria Nietzsche. De fapt, nu este mai rușinos să te rogi decât să te hrănești, decât să bei apă sau decât să respiri. Omul are nevoie de Dumnezeu tot așa cum are nevoie de apă și de oxigen. Adăugat la intuiție, la simțul moral, la simțul frumosului și la lumina inteligenței, simțul sfințeniei dă personalității deplina sa dezvoltare. Este neîndoielnic că reușita vieții cere dezvoltarea integrală a fiecăreia dintre activitățile noastre fiziologice, intelectuale, afective și spirituale. Spiritul este în același timp rațiune și sentiment. Trebuie să iubim deci frumusețea științei și de asemenea frumusețea lui Dumnezeu. Trebuie să-l ascultăm pe Pascal cu aceeași fervoare cu care-l ascultăm pe Descartes.

Efemeride.ro

- Advertisment -

Cele mai populare

Cazinoul din Constanța monument Art Nouveau

Cazinoul din Constanța, un monument Art Nouveau și un simbol al orașului, cu o istorie zbuciumată, primește o nouă viață.

Florin Iordache ar putea fi numit șef la Consiliul Legislativ.

Controversatul deputat PSD și fostul ministru al Justiției - Florin Iordache ar putea candida pentru postul de șef al Consiliului Legislativ. Parlamentul...

Donald Trump:Ne-am săturat de Coronavirus

Preşedintele american Donald Trump l-a atacat pe doctorul Anthony Fauci, expertul principal în boli infecţioase al guvernului SUA, în timpul unei convorbiri...

București intra în scenariul Roșu

Bucureștiul este vizat începând de astăzi de restricții pe care autoritățile le-au decis luni, după ce rata de incidență a îmbolnăvirilor cu...

Comentarii recente