Szilagy Domokos este unul din marii poeți maghiari a cărui biografie, esențială în liniile devenirii sale, este legată de Satu Mare. Dacă ar trebui să sintetizăm printr-o sintagmă traiectoria sa lirică, am putea-o defini drept una subsumată ideii de zbor, cu toate că nicăieri poemele sle n usunt acoperite de vreo alabastră serenitate.
De la visul pe aeroport și până la aterizarea forțată, aripile lirismului său plutesc sub pământ, încurcându-se în rădăcinile dulci – amărui ale unei existențe frenetice ce poartă în germene, amprenta zgribulită a unui refuz, aproape tăcut, zidit în tenebrele memoriei.
Szilagy Domokos este – înainte de toate – un poet al expresiei care forțează cuvântul sau mai precis, alăturarea de cuvinte, transformându-le în imagini dantești pline de o grea efervescență vitală.
Asemeni lui Nichita Stănescu, cu care a fost prieten în anii săi bucureșteni, Szilagy Domokos uzează de un întreg arsenal lexical pentru a flexibiliza structurile interioare ale limbii. El crede în forța uriașă a verbului care poate transforma nu doar lucrurile, ci întregul mers al lumii.
Dacă ilustrul său antecesor, Dsida Jeno, credea că dincolo de formă stau osemintele cuvintelor, Szilagy Domokos crede că dincolo de osemintele cuvintelor stă o lume aflată într-o relație maniheistă, viață – moarte, ca doi poli necesari pentru înfăptuirea unei rațiuni superioare.
Obsedantele întrebări ale lui Szilagy Domokos: oare există viață înainte de moarte, oare moartea nu este doar un anotimp în care sufletul se leapădă de trup?, își caută frenetic răspunsul în mai toate poeziile sale. Și atunci ne întrebăm: unde s-a petrecut aterizarea forțată? Într-o realitate a refuzului sau într-o claustrare suprasenzorială?
Uneori, Szilagy Domokos pare un ludic, dar jocul său este unul grav, înscris, sub stricte reguli, în ritmurile peremptorii ale unei trăiri extatice. Prea multă lumină au pus cuvintele sale peste haos și imaginea astfel clarificată, a fost una copleșitoare, insuportabilă, care l-a dus în cele din urmă pe poet la un gest patibular.
Desele sale referiri la T.S Eliot, nu sunt altceva decât simptomul consubstanțial al unei definitive regăsiri. El spune, asemenea lui Eliot, că a explica poezia este unul din demersurile cele mai păguboase. Pentru că sensul adevăratului lirism este acela de a exprima în cuvinte, chiar inexprimabilul. O disecție chiar și în plan estetic este tot o disecție: o dizgrațioasă demontare, a unei fresce aproape psihedelice.
Marea temă literară a relației eros – thanatos capătă la Szilagy Domokos accente inflamante. Simbolurile, luate din marile teme ale lumii, din folclorul maghiar sau chiar din cel al copiilor, sunt atent prelucrate într-un creuzet fierbinte unde capătă sclipiri abisale.
Poetul este un damnat și el nu privește acest lucru ca pe un stigat, ci ca pe o unică posibilitate de a pătrunde prin logos înspre frontierele altei trăiri. Domokos nu crede într-o altă lume de după moarte, ci într-un altfel de trăire în care visează să se mute, deși spune într-un poem că ar vrea să trăiască măcar până în anul 2000, dar aici „2000” nu trebuie văzut ca un reper cronologic, ci ca un încheietor de etapă, unde așteptările își irosesc toate efectele, dar nu și consecințele.
O tragică similitudine îl apropie biografic de un alt poet, mort și el de tânăr, plecat tot de la Satu Mare, și care și-a găsit grăbitul sfârșit la Cluj, deși în condiții oarecum diferite. Dacă la Dsida, pentru că despre el este vorba, avem de-a face cu o presiune emoțională căreia inima sa nu i-a rezistat, la Szilagy Domokos conștiința sa, frâmîntată de viziunea întunecată a unei lumi în care nu mai încape, este cea care se năruie peste fragila sa ființă biologică.
Poetul spune că irosirea existenței este esența unei mecanici pur biologice, dar și această irosire poate căpăta un sens, dacă omul, în timpul trăirii sale, reușește să-și îmbibe ființa cu zări temporale largi. Pentru că viața nu are doar lungime, ci și adâncime. Numai că poetul, ființă fragilă și rareori prudentă, coboară, asemeni lui Holderlin, până într-un punct din care spiritul său, sau chiar trupul, ca în cazul lui Szilagy Domokos, nu mai are putere sau poate că nu mai vrea să se întoarcă.
Poetul este un spirit rebel ce-și expune rănile sufletești ca pe niște trofee din lupta pe care o pierde mereu cu o realitate astringentă. Dar tocmai această suferință, aceste intersectări contondente cu realul, asigură un flux liric multicolor și inubliabil. El spune: prin mine lumea trebuie să se apropie și mai mult de cunoaștere. Omul trebuie să afle că nufărul de pildă, nu este doar o simplă floare ornamentală pe luciul odihnit al unei ape, ci și un subtil rafinament de mlaștină, unde sublimul este îmbrățișat de ceea ce este detestabil.
Multe din poemele sale premonitorii vorbesc despre spovedania unui învins. Nichita Stănescu scrie într-un poem pe care i-l dedică „el dusu-s-a rămânând. Eu rămas-am ducându-mă” (Un gând pentru Szilagy Domokos), cât despre nemurire, Szilagy Domokos o percepe ca pe o stare de extaz continuu, ca pe o permanentă ipostaziere a logosului. Nu poate pieri un spirit atâta vreme cât el poartă în tainițele sale, întreaga damnare și măreție a umanității.
Există în toate convulsiile sale lirice o construcție sobră plină de rigoare și pietate, asemeni celei din lirica lui Jozsef Atilla cu care are în comun asumarea polimorfă a unui destin poetic ce se dorește a fi vocea și conștiința unei umanități profunde. Îngemănarea diacronică, viață-moarte vine parcă din bruionul liric al rafinatului poet, Balassi Balint.
El știe să sublimeze expresionismul vulcanic al lui Jozsef Atilla peste care suprapune un aer de spirit ludic, ca și cel al lui Szabo Lorincz, dar nivelul de expresie îl apropie mai mult de elitismul lui Babits Mihaly.
Cu toate aceste filoane ușor detectabile, poezia lui Silagy Domokos nu poate fi încadrată în niciunul din universurile lirice ale poeților mai sus menționați. Chiar și apropierea de Nichita Stănescu este una hazardată, cu toate că există câteva similitudini, dar ele țin mai mult de o anume tehnică poetică, decât de o esență lirică.
Dacă până la Szilagy Domokos marii poeți cântau și celebrau frumusețea limbii maghiare, acesta ne vorbește de cât de frumoasă ar putea fi această limbă. Și asumându-și acest demers estetizant, Szilagy Domokos pătrunde în diafanele labirinturi ale logosului, decriptând alăturări de cuvinte de o înviorătoare puritate și claritate. Elocventă în acest sens este poezia „Lanyok” (Fetișcane) dedicată memoriei lui Serghei Esenin, unde poetul dă măsura unei virtuozități uluitoare.
Poetica lui Szilagy Domokos este una a esențelor, a trăirilor extatice, iar viața nu este decât un modest interludiu între ceea ce a fost înainte de naștere și ceea ce va fi după moarte, iar această fulgurație este dovada că lumina se hrănește din întuneric, că poezia, fiorul, nasc cuvintele într-un eclatant exercițiu ireversibil. Iar aterizarea forțată nu este decât semnul grabnic al naufragierii visului într-un alt vis.
Testamentar, Szilagy Domokos, ne învită să-i trăim visele. Și să-i implinim visarea. Și astfel vom avea conștiința că suntem martorii timpului cuvintelor sale. Și vom spune și noi asemenea lui Nichita Stănescu, că el a plecat, rămânând în matricea unei lumi tangibile și noi am rămas, plecând să descoperim lumile lui, una după alta.
Felician POP
