Una dintre materiile folosite în cadrul cultului divin este tămâia. De fapt, ofrandele (darurile) pe care credincioșii le aduc sau le donează bisericii, spre a fi întrebuințate la Sfântul Altar, sunt: tămâia, lumânările, prescura (pâinea) și vinul. Toate acestea reprezintă părți integrante ale cultului.
Potrivit părintelui Ene Braniște, tămâia reprezintă sucul (rășina) unor arbori, care ajungând în contact cu aerul, se încheagă la fel ca rășina brazilor. Tămâia era adusă ca ofrandă la Templul din Ierusalim, iar în creștinism este considerată un prinos sfânt, al cărui fum înmiresmat însoțește toate actele cultului. În cultul Vechiului Testament se tămâia dimineața și seara la altarul special amenajat în Cortul Mărturiei și apoi în Templul Sfânt, la “altarul tămâierii”. După întemeierea Bisericii, tămâia este folosită în mod deosebit în cadrul Sfintei Liturghii, existând formule speciale de binecuvântare a acesteia. Astfel, arhiereul și preotul rostesc, la fiecare cădire, următoarea rugăciune: “Tămâie Îți aducem Ție, Hristoase Dumnezeul nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o întru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Preasfântului Tău Duh”.
În contextul rânduielii sfintelor slujbe, tămâia se pune în cădelniță peste cărbunele încins
Conform patriarhului Gherman al Constantinopolului (sec. VIII), cădelnița ne conduce cu gândul
la firea umană a Mântuitorului Iisus Hristos, focul la divinitatea Sa, iar fumul de tămâie la mireasma Duhului Sfânt. Într-o altă interpretare, căușul cădelniței reprezintă pântecele Fecioarei Maria, care a purtat în sine cărbunele cel dumnezeiesc, adică pe Hristos, precum și cristelnița Botezului, care cuprinde cărbunele focului dumnezeiesc al Sfântului Duh. Însă, tămâia este folosită și la alte sfinte slujbe, precum: Vecernia, Utrenia, Taina Cununiei, Taina Maslului, la înmormântare, la sfeștanie, la procesiuni etc. De pildă, preotul, într-o rugăciune a Vecerniei, rostește fierbinte: “Însuți, Iubitorule de oameni, îndreptează rugăciunea noastră ca tămâia înaintea Ta și o primește ca pe o mireasmă cu bun miros”. Tămâierea, spune părintele Braniște, comportă două înțelesuri: când se tămâiază persoane sfinte sau icoane, ea este un semn de venerație și respect, iar când se tămâiază lucruri asupra cărora se invocă trimiterea harului de la Dumnezeu, reprezintă harul Sfântului Duh, care ni se trimite de sus.
În Sfânta Scriptură, tămâia este privită ca un simbol al rugăciunilor pioase, care, asemenea fumului de tămâie, se îndreaptă în sus, ca unul dintre cele mai prețioase daruri de jertfă aduse lui Dumnezeu: “Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă; ia aminte la glasul rugăciunii mele, când strig către Tine. Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta; ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară” (Psalmi 140; 1-2). Un asemenea dar a fost adus și Pruncului Iisus de către magi: “Și intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, și căzând la pământ, s-au închinat Lui; și deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie și smirnă” (Matei II; 11). Interpretând episodul venirii și închinării magilor la Betleem, Î.P.S. Justinian Chira recomandă creștinilor să-I aducă și ei Noului Născut, Fiului lui Dumnezeu, “aurul credinței, tămâia binemirositoare a rugăciunii, smirma milosteniei și a pocăinței”. Dacă tămâia provine din natură, înseamnă că oamenii, împreună cu natura, înalță rugăciuni înaintea tronului Prea Sfintei Treimi. De altfel, omul și natura reprezintă creația lui Dumnezeu în Treime, omul fiind centrul creației, regele ei, cel care are posibilitatea de a folosi resursele naturii în slujba sa și spre slava lui Dumnezeu.
Tămâia este folosită și acasă de către credincioși, în timpul rugăciunilor personale. Aceștia pun tămâia deasupra cărbunelui aprins, iar fumul se înalță spre Dumnezeu. Privind fumul care se înalță și flacăra lumânării îndreptată întotdeauna spre cer, credincioșii realizează mai profund faptul că viața lor trebuie să se caracterizeze prin verticalitate în raport cu Dumnezeu și cu semenii. Ei aprind tămâie când se roagă, pentru a alunga din casă – prin puterea Duhului Sfânt – influențele celui potrivnic, pe timp de furtună, dar și pentru simplul motiv de a simți în casă un miros bineplăcut deopotrivă lui Dumnezeu și oamenilor, care îi îndeamnă spre săvârșirea faptelor bune. Să dea Bunul Dumnezeu ca rugăciunile pe care le săvârșim cu credință statornică să se înalțe spre cer ca fumul de tămâie, spre împlinirea bunelor noastre dorințe.
Preot dr. Cristian Boloș
