În Vinerea Mare, Biserica face pomenirea Patimilor Domnului, ziua în care Hristos a fost judecat, biciuit și răstignit. Deși evreii nu practicau crucificarea, aceasta era o pedeapsă aplicată de autoritatea romană. Condamnatul era dezbrăcat, biciuit și obligat să-și poarte crucea până la locul execuției.
Evangheliile arată că, după biciuire, Pilat rostește sentința, iar Hristos își duce crucea spre Golgota. Acolo, brațul orizontal era fixat pe stâlpul vertical, iar picioarele erau fie sprijinite pe un suport, fie țintuite direct, pentru a prelungi suferința. Deasupra capului era așezată inscripția cu vina: „Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor”.
După moarte, trupurile erau de obicei aruncate în gropi comune, însă Iosif din Arimateea, ajutat de Nicodim, L-a coborât pe Hristos de pe Cruce și L-a așezat în propriul mormânt, aflat în apropiere.
Sensul teologic al morții lui Hristos
Moartea a intrat în lume prin îndepărtarea omului de Dumnezeu. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a primit moartea de bunăvoie nu din necesitate, ci pentru a o birui. Părintele Dumitru Stăniloae subliniază că El transformă moartea din sfârșit al vieții în mijloc de învingere a ei. Fiind fără păcat, Hristos nu era supus morții naturale, ci a acceptat-o în forma ei cea mai dură, pentru a o depăși prin Înviere.
