O emisiune culturală cu acest titlu făcea mare senzație în vremea regimului comunist.
Atunci, ”antena„ aparținea, vorba aceea, întregului popor. Astăzi, ea – cu variantele sale de tot felul – aparține familiei lui Dan Voiculescu.
”Antenele” reprezintă la noi, exemplul cel mai elocvent de maximă interferență a politicului cu media.
În spatele acestui trust mamut se află cățărat un partiduleț care, niciodată în destul de îndelungata sa istorie, nu a săltat peste pragul de doi la sută.
Linia sinuoasă a Partidului Conservator, căci despre el este vorba, a urmat mai mereu firul roșu al Puterii, pentru că până la urmă, întreținerea unui partid, chiar și așa de mic, trebuie să-și găsească, necondiționat răsplata, în tot soiul de sinecuri politico – guvernamentale.
Dan Voiculescu și-a dat seama că partidul acesta, creația politică a activității sale post revoluționare, nicicum nu poate intra în conștiința românilor, așa că a gândit o strategie de salvgardare, extrem de subtilă.
Orice politician care ar fi văzut că vreme de două decenii formațiunea lui politică nu are nicio șansă să spargă pragul electoral, ar fi depus armele, așa cum de altfel, au făcut-o în acești ani o groază de politicieni. Nu și Dan Voiculescu, care știe că pentru o bună funcțioanre a imperiului său mediatic, este necesar ca mecanismul său intern, să fie mereu uns cu rafinatele alifii ale puterii politice.
Ecuația este cât se poate de simplă! Creezi o televiziune de succes și fii sigur că Puterea, indiferent de ipostazierile sale coloristice, va apela la serviciile tale. Iar tu, vei servi necondiționat acea Putere, atât timp cât aceasta va fi de acord să facă (și) jocurile tale. Un troc cât se poate de ademenitor.
Acuma totul este să găsești niște băieți isteți care să ambaleze cât mai credibil această curvăsărie ieftină.
Câtă vreme ai un Mihai Gâdea, un individ care are în dotare o lozincăraie de cea mai joasă extracție populistă, ori un Mircea Badea, o slugă tot mai smochinită, gata să-ți toarne nește poante, din ălea care fac furori din Dorobanți și până în Ferentari, succesul operațiunilor de mascare și demascare, nu poate fi foarte departe.
Pilduitoare este în acest sens, amețitoarea piruetă pe care ”Antenele” au făcut-o în cazul PNL în general și a lui Crin Antonescu, în special.
De la o adulație necondiționată, Deus ex machina, formațiunea liberală și liderul acesteia, au devenit ciuca bătăilor și a ironiillor ieftine.
Cum a ieșit PNL de la guvernare, zăvozii anteniști, s-au și pus pe o harnică hămăială, căutând temeinice motive care să demonstreze că schimbarea asta de 180 de grade, nu are nicio legătură cu mișcarea politică a liberalilor.
La drept vorbind, anteniștii nu au nimic cu PNL. Ei nu fac altceva decât să execute o comandă. Cât suflet și conștiință pune un croitor în executarea unui costum, cam tot atâta pun și băieții ăștia în demersurile pe care le întreprind, indiferent dacă trebuie să-și folosească limba sau colții.
Este vorba doar despre o simplă comandă și un adevărat profesionist – nu-i așa? – va face tot posibilul ca să se achite de această sarcină în mod cât mai onorabil, asta în cazul în care cuvântul cu pricina are ce căuta în troaca asta infectă.
Trăim într-o lume a tuturor răsturnărilor posibile, așa că nu ar trebui să ne mire prea mult toate aceste ocluzii violente, ori schimbări bruște de semn.
Numai că atâta vreme cît această a patra putere în stat, cum îi place presei să se alinte, nu este decât o slugă rea și vicleană a unor interese care coboară, cel puțin moral, încă în timpurile sulfuroase ale interstițiului totalitar, de unde își extrage probabil și vâna financiară, suntem foarte departe de o societate democratică funcțională.
Cu un asemenea pedigri, nici nu ar trebui să ne mire prea tare felul în care acest trust media înțelege să joace pe scena publică.
Atunci când geneza ta este legată de zvâcnirile agonice ale comunismului, vremuri în care o groază de conturi secrete s-au volatilizat în conturi și mai secrete, ce ar mai ptuea să ne mai mire?
Poate fără să știe, anteniștii de astăzi fac un exercițiu imagologic extrem de toxic și anume unul de decredibilizare totală a demersului jurnalistic.
Efectele devastatoare ale acestor accidente se vor resimți mult mai repede decât își imaginează chiar cei care promovează acest mod de a face presă.
Felician POP
