Cuvântul „prostituție” ne duce azi cu gândul la „pești” afaceriști și fetițe zgribulite la marginea șoselei cu aspect de amărăciune, așteptând clienții obscuri să le umple norma zilnică. Dacă astăzi este un subiect controversat și de multe ori tabu, în Bucureștiul interbelic prostituția era acceptată și chiar sprijinită de autorități.
„Nu era sector al Bucureștiului care să nu aibă câte cinci, șase bordeluri în perioada interbelică”, ne spune istoricul Adrian Majuru. Prostituatele mai stilate își făceau meseria în stabilimente de lux de pe bulevardele Elisabeta sau Ferdinand, la Crucea de Piatră ori în propriile apartamente, însă multe își căutau clienți prin hoteluri, magazine sau teatre.
Primele case de toleranță sau case cu felinare roșii, au aparut în România la începutul secolului 20, cu toate că prostituția se practica, evident, de dinainte.
Pe abonamentul la bordel existau indicații clare: NB (nota bene) Duminică și Sărbători visitele se primesc numai dimineață din cauza aglomerației.
Spre deosebire de evul mediu, unde practicantele erau aspru pedepsite (li se tăia nasul sau erau ucise), în epoca modernă s-a produs o schimbare de mentalitate care a făcut ca această „meserie” să nu mai fie condamnată, ci mai degrabă acceptată, legal sau doar tacit, ca un rău necesar.
„Fetițele”, înregistrate la poliție
In anii 20, femeile care se îndeletniceau cu această meserie erau, cel puțin teoretic, obligate să se înregistreze la poliție și să meargă lunar la un control medical. În cazul prostituatelor din bordelurile cu felinar roșu, acest lucru era respectat, însa ele constituiau mai puțin de o treime din numărul total al „grizetelor” (așa erau numite) de la acea vreme.
„Fetele” se distingeau prin tulpane (cele care lucrau în bordeluri) sau pălării excentrice (cele care lucrau pe cont propriu) și erau în toate cazurile protejate fie de câte un personaj sus pus, fie de către diverși indivizi care încheiau înțelegeri cu matroanele. Purtau denumiri amuzante precum „Cur de Fier”, „Lia Magazia” sau „Napoleon” și locuiau în aceeași clădire în care își aveau „locul de muncă”, o mare parte din câștiguri fiind rezervată pentru plata cheltuielilor de întreținere și chirie.
