Ne rodea o foame, și ne-am hotărât să mergem la mică gustărică împreună cu colectivul meu de preiteni la un restaurant la o berică, ciorbică, măslinică.
La restaurantul cu pricina am fost întâmpinați de o chelneriță, surdă oarbă și aproape mută, schiloadă și impiedicată.
Ne-am chinuit aproximativ 10 minute să îi explicăm ce dorim să comandăm, dar greu ne-am facut înțeleși cu toate că vorbeam aceeași limbă. A sosit și comanda, bineînțeles domnișorucă nu știea exact cine ce a comandat și a întrebat de mama focului acolo “ a cui e asta, a cui e asta ?“.
Ne punem și încercăm să mâncăm ceea ce ne-a adus dânsa, dar niște cartofi prâjiți care arătau aproape ca și carbunele cu care au fost gățiți și colac peste pupăză și reci, nu ne prea încântau.
Am rugat-o să ne aducă alții, deoarece ar cam trebui să ai stomac de fier să poți devora așa ceva. Într-un final a acceptat, borborosea ea ceva în drum spre bucătărie, dar cine o asculta.
Vin și cartofii, încă o dată, să nu credeți că totul a revenit la normal ! Atat că erau puțini mai calzi, dar negrii ca noaptea tot erau, adică, fetișcana a predat cartofii bucătăresei, aceasta din urmă i-a mai încălzit puțin. Evident că am vrut să îi refuzăm și pe aceștia, doar că ospatara s-a făcut în 2 secunde roșie ca focul și cu un glas plin de ură a spus tragându-și respirația: “ nu vă convine, mergeți la alt local “.
Faza și mai încitantă a fost la sosirea notei de plată, bienînțeles a trebuit să platim și cărbunele, așa zis cartofi prăjiți.
Desprea asemenea nesimțire putem vorbi, nu mai poți să te simți relaxat nici măcar într-un local, că îmediat cu mâncărurile de acolo ai riscul să fi otrăvit, cât despre personalul din aceste restaurante, le cam lipsesc cei 7 ani de acasă. Spor la educat ospătarii, dragi patroni !
