În timpul bolii, omul își caută alinarea sufletului și vindecarea trupului în biserică. El vine la biserică, în lăcașul de rugăciune, cu o credință puternică, cu încrederea că Dumnezeu îl poate vindeca. Preoții se roagă Domnului pentru cel suferind, săvârșind Taina Sfântului Maslu, implorându-L pe Doctorul sufletelor și al trupurilor să-Și reverse milostivirea asupra lui, tămăduindu-l. În prealabil, credinciosul bolnav își mărturisește păcatele cu sinceritate și căință prin Taina Spovedaniei, primind dezlegare de la preotul duhovnic și iertare din partea lui Dumnezeu. Apoi, se împărtășește cu vrednicie cu Trupul și Sângele Domnului, prin Taina Împărtășaniei, unindu-se cu însuși izvorul harului, cu Hristos. Avându-L pe Hristos în ființa sa, el ia parte activă la Sfânta Taină a Maslului, în cadrul căreia, prin rugăciunile preoților și prin ungere cu untdelemn sfințit, i se împărtășește harul vindecării de bolile sufletești și trupești, precum și iertarea de păcate.
Biserica este, deseori, comparată cu un spital
În biserică, omul trăiește mai intens dialogul său cu Dumnezeu. Își pleacă genunchii în fața icoanelor, vorbește fără sfială cu Domnul, cu Maica Domnului și cu Sfinții, cerând ajutor și putere pentru a face față încercării venită asupra lui, cerând însănătoșire. În biserică, omul se descătușează, suspină, plânge, știind că Dumnezeu este lângă sine, ascultându-l în tăcere. Lacrimile îl ajută să simtă prezența lui Dumnezeu, îl ajută să trăiască rugăciunea la cote maxime, îl ajută să intre în intimitatea lui Dumnezeu, să pătrundă în iubirea Lui, în ceata prietenilor Lui. În cadrul încercărilor, suferința naște rugăciunea, din rugăciune izvorăsc lacrimile, iar lacrimile Îl aduc pe Dumnezeu în sufletul nostru, în întreaga noastră ființă.
În biserică, omul simte binecuvântarea și mângâierea lui Dumnezeu pogorându-se asupra lui. În biserică, omul simte că se unește cu Domnul în mod real. Când iese din biserică, omul Îl duce pe Dumnezeu cu sine în casa lui, așteptând cu răbdare vindecarea. Dumnezeu îi cere credință, nădejde, răbdare. Dumnezeu îi cere voință. Ca răspuns, El îi dăruiește ajutor, tărie și tămăduire. Nimic nu se poate compara cu ceea ce simte omul în urma întâlnirii Sale intime cu Dumnezeu. Nimeni nu îi poate insufla mai mult curaj decât Dumnezeu. Privind icoanele din fața sa, sărutându-le și rugându-se fierbinte înaintea lor, omul bolnav se întărește în credință. De asemenea, când se atinge de sfintele moaște ale Sfinților lui Dumnezeu, omul capătă atâta încredere încât – de cele mai multe ori – suferința sa dispare. Mulți bolnavi s-au vindecat de boli grele, chiar incurabile, în urna rugăciunilor, în urma închinării la sfintele moaște, însoțite de credința lor puternică. Prin credință, omul lucrează cu Dumnezeu în folosul său.
Biserica nu exclude știința medicală. Dimpotrivă. Biserica și medicina conlucrează spre binele și vindecarea credinciosului/pacientului. Medicul consultă, prescrie medicamentele, operează, tratează, dar Dumnezeu este Cel Care vindecă. Fiecare medic, cu frică de Dumnezeu, este conștient și recunoaște acest adevăr. Așa cum Dumnezeu lucrează prin preot, tot așa El lucrează și prin medic. Medicamentele, de asemenea, sunt lăsate de Dumnezeu spre a fi de folos omului bolnav. Rugăciunea, la rândul ei, poate fi considerată un medicament atât de necesar pentru suflet și pentru trup. Însă, lucrarea lui Dumnezeu depășește știința medicală – indiferent de progresele tehnice înregistrate – și, în această situație, vorbim despre miracole, despre minuni. De pildă, Sfântul Evanghelist Luca relatează următorul episod: “Și o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sânge și cheltuise cu doctorii toată averea ei, și de niciunul nu putuse să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei lui Iisus și îndată s-a oprit curgerea sângelui ei… Iar El i-a zis: Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit. Mergi în pace” (Luca VIII; 43-44, 48). Minuni s-au făcut, se fac și se vor face întotdeauna pentru cei care au în suflet o credință puternică și statornică în Dumnezeu.
Dumnezeu este prezent în actul medical, în sala de operație, dă pricepere și înțelepciune medicilor și, în final, El vindecă. Totodată, Dumnezeu intervine și atunci când actul medical a încetat, când medicii recunosc – cu smerenie – că au făcut tot ce le-a stat în putere. Sunt frecvente următoarele cuvinte rostite de medici: “Rugați-vă! De acum înainte doar Dumnezeu îl (o) mai poate salva printr-o minune. Noi am făcut tot ce am putut”. Și minunea se înfăptuiește în baza credinței celui bolnav și a celor care îl înconjoară cu dragoste.
Sfinții Părinți vorbesc despre rolul pe care îl are medicina în viața credincioșilor
Sfântul Grigorie de Nyssa amintește adesea despre aportul medicilor, insuflați de Dumnezeu, în vindecarea omului, făcând comparații între metodele folosite de medici și cele recomandate de Dumnezeu în viața duhovnicească. Sfântul Vasile cel Mare spune că “fiecare știință ne-a fost dată de Dumnezeu ca ajutor pentru natura noastră slabă… Acum, după ce am primit din nou porunca întoarcerii în pământul din care am fost luați, fiindcă suntem uniți cu carnea cea pătimitoare, care din cauza păcatului a fost condamnată la pieire și pentru aceasta este supusă acestor boli, ni s-a dat, din pricinile arătate, ajutorul artei medicale, care ajută, atât cât se poate, pe bolnavi”. Ca atare, “putem apela la doctori și lua medicamente, fiindcă această știință este un dar de la Dumnezeu” (vezi Învățătura Sfinților Părinți despre boală. Rugăciuni pentru bolnavi, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița, Galați, pp. 31-32).
În acest sens, Sfântul Macarie cel Mare scria: “Dumnezeu ne-a dat ierburile pământului și doctoriile pentru a ne îngriji trupul; a prevăzut îngrijirile doctorilor față de bolile trupului și a rânduit ca acest trup, care este făcut din pământ, să poată fi vindecat cu diferite roade ale pământului. Însă, ia aminte și cunoaște în ce fel și cui au fost date aceste mijloace și pentru cine le-a rânduit Dumnezeu în marea și nesfârșita Lui dragoste de oameni. Au fost date atunci când omul a călcat porunca pe care o primise, când a devenit obiect al mâniei, când a fost aruncat din desfătarea Paradisului în această lume, ca într-o muncă silnică, când a căzut sub stăpânirea întunericului și a rătăcit din cauza patimilor; atunci când a fost supus patimilor și bolilor cărnii, el, cel care mai înainte era nepătimitor și scutit de boli… Dumnezeu a dat oamenilor din această lume leacuri pentru îngrijirea, vindecarea și întărirea trupului și a permis celor ce nu pot să se încreadă cu totul în Dumnezeu să se folosească de ele”.
Ca o expresie a colaborării Bisericii cu știința medicală, trebuie evidențiat faptul că din cele mai vechi timpuri spitalele (bolnițele) erau înființate și funcționau pe lângă mănăstiri și biserici. În prezent, aproape fiecare spital din țara noastră are o capelă și un preot slujitor. Deci, ajungând într-o unitate spitalicească, credinciosul/pacientul are posibilitatea de a se vindeca atât trupește, cât și sufletește. L-am întrebat pe domnul acad. dr. Virgil Enătescu de ce a insistat să înființeze o capelă în cadrul secției de psihiatrie din Satu Mare pe care o coordona. Cu înțelepciunea și experiența dobândite de-a lungul carierei, domnia sa mi-a răspuns în felul următor: “În biserică, omul are conștiința apartenenței unei comunități. Fiind bolnav și participând la sfintele slujbe din biserică, omul se liniștește pentru că vede că nu este singur. Este ajutat să conștientizeze că Dumnezeu veghează asupra lui, că semenii sunt în jurul său și că nu este singura persoană aflată în suferință. Ajungând acasă, după externare, va participa și acolo la serviciul divin public din biserică, putându-se reintegra mai repede în societate, în comunitate”. Biserica îl ajută pe om să înțeleagă ideea că el nu este condamnat la izolare chiar dacă se îmbolnăvește, ci că este invitat la o comuniune a iubirii, care depășește granițele bolii. Cât de duios se roagă Biserica pentru cei aflați în suferință: “Doctorul sufletelor și al trupurilor, cu umilință și cu zdrobire de inimă cădem înaintea Ta și, suspinând, strigăm Ție: vindecă durerea, tămăduiește patimile sufletului și ale trupului robului Tău (roabei Tale) și, ca un bun, iartă-i toată greșeala cea de voie și cea fără de voie și degrab ridică-l (ridic-o) din patul durerii… Cel Ce nu voiești moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu, îndură-Te și miluiește pe robul Tău (roaba Ta), Milostive; contenește-i boala, ușurează-i suferința și toată neputința, încetează-i răceala, potolește-i fierbințeala, tinde mâna Ta cea tare și-l (și o) ridică din patul durerii, precum oarecând pe fiica lui Iair, și sănătos (sănătoasă) îl (o) arată; rugămu-ne Ție, auzi-ne și ne miluiește”.
Pentru vindecare, omul are nevoie de o credință puternică în Dumnezeu
Fără această încredere și predare desăvârșite în ajutorul Domnului, omul nu se poate vindeca deplin sufletește și trupește. Efectele medicamentelor și vindecarea depind de voința și credința celui aflat în suferință. De asemenea, răbdarea este cheia care deschide ușa tămăduirii și poarta Împărăției lui Dumnezeu: “Doamne, Dumnezeul nostru, Care ai răbdat prigonirile, batjocurile și chiar moartea pe cruce pentru mântuirea noastră, Cel Ce ne-ai spus că prin răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre, arată-mi mie, păcătosului, milele Tale cele bogate și dăruiește-mi duhul răbdării, ca sufletul meu cel încercat să dobândească alinare. Vezi deznădejdea care mă ispitește, vezi încercarea prin care trec și ajută-mă să ies din ea curățit de păcate și pregătit să-Ți slujesc în toate zilele vieții mele și să slăvesc numele Tău cel sfânt, cântând împreună cu toți îngerii și sfinții: Aliluia!” (Rugăciune pentru dobândirea răbdării, în vol. Învățătura Sfinților Părinți despre boală. Rugăciuni pentru bolnavi, p. 57).
Preot dr. Cristian Boloș
