Editorial – Descentralizare și „moment”

Imediat după Revoluție, cunoscutul grafician Mihai Stănescu a editat un reușit album de caricaturi cu titlul, „Acum nu este momentul!”, inspirat dintr-un slogan foarte drag regimului trecut, care mereu amâna rezolvarea problemelor stringente, uzitând această frază, intrată astfel, în tezaurul scorburos și noduros a nepieritoarei limbi de lemn.

Încă dela intrarea noastră în Uniunea Europenaă s-a vorbit despre necesitatea descentralizării administrative, operațiune menită să întărească democrația în România, prin apropierea deciziei de cetățean.

Anii au trecut dar fără vreun folos pentru această idee. Mereu s-a găsit o chichiță, mereu niște interese tulburi maculau un demers limpede ca lumina zilei.

Adevărul este că în 1989, România era statul cel mai hipercentralizat din întreaga Europă comunistă dar iată că a trecut deja aproape un sfert de veac de atunci și noi nu suntem pregătiți nici acum să facem pasul cel mare.

Descentralizarea este la noi, aidoma iernii care, oricând ar veni, ne găsește mereu nepregătiți.

Avem și la ora actuală, instituții moștenite și conservate în acrul oteț al unei nesfârșite tranziții, exact așa cum le-a creat partidul comunist român.

Desigur, în acești ani, instituțiile acestea bugetivore au avut grijă să facă mici adaptări epidermice dar năravul este moștenirea unor vremi pe care le credeam revolute.

Avem o groază de direcții și inspectorate supuse orbește marelui creier atotștiutor de la București.

Cultura ca și agricultura, apoi învățământul, sănătatea, mediul, forțele de muncă, poliția și câte și mai câte instituții, răspund doar comenzilor ministerelor.

Organizarea aceasta administrativă, inspirată direct din anticele satrapii persane, nu poate fi eficientă într-o lume pragmatică, unde rezultatele trebuie cuantificate la fața locului, iar strategiile locale și regionale de dezvoltare trebuie să exprime cu maximă fidelitate, năzuințele și nevoile comunităților.

Nu suntem pregătiți și gata! Încremenirea noastră de popor vegetal pare a nu fi în stare de nicio mutație reală.

Puhoiul de funcționari locali care ard gazul de pomană a și început să fojgăie. Pentru că tare bine este atunci când șefii tăi se află la peste 700 de kilometri distanță și n-au cum să-ți verifice, la modul real, activitatea.

Nu-i vorbă, există o forță compensatore birocratică, de-a dreptul mistuitoare. Instituțiile au ajuns să secreteze cât e ziulica de lungă nesfârșite rapoarte care ascund cu minuțiozitate, absoluta lor inutilitate.

În esență, lucrurile sunt mult mai simple. Doar este vizibil și din avion faptul că aceste instituții trebuie reformate din temelii, cele care au măcar o spoială de finalitate, iar celelalte, desființate de urgență.

Este clar că nici armata aceea birocratică de la București care a inundat mai toate ministerele, nu este interesată defel ca descentralizarea să se producă.

Asta ar însemna ca mulți trântori guvernamentali și departamentali să rămână pur și simplu pe drumuri și să fie obligați apoi – horribile dictu! – să-și caute o slujbă adevărată, unde ar fi obligați să muncească!

Poate că nici n-ar mai trebui să subliniem faptul că fără voință politică, descentralizarea aceasta rămâne simplă vorbă în vânt. Clasa politică ar trebui să înțeleagă că de multe ori, realitatea te obligă să mai și faci câte ceva, nu doar să răspunzi unor comandamente politice conjuncturale.

Țara aceasta are nevoie de reforme reale, aproape toate dureroase, iar pentru punerea acestora în practică nu este nevoie doar de curaj, ci și de o puternică și clară conștiință că destinul națiunii nu poate fi amanetat la nesfârșit.

Amânările, subterfugiile și tribulațiile tot mai bizare, nu fac altceva decât să cronicizeze o stare de lucruri abnormă.

În ziua în care se va naște politicianul care să spună că este gata să piardă alegerile, numai ca să salveze țara aceasta, poate că atunci vom asista la un altfel de Renaștere morală și spirituală.

Dar se pare că nici pentru asta nu e acum…momentul, așa că stăm și așteptăm, poate – poate se mai mișcă lucrurile un pic. Măcar un strop…

Felician POP