Să privim iertarea ca pe un dar divin.
Și totuși, de atâtea ori ne este greu, chiar imposibil să iertăm, deși simțim că asta ne-ar ușura, că ne-ar elibera de sentimentele grele care ne țin prizonieri în lanțurile de durere, deși dorim să mergem mai departe, să ne bucurăm, să avem iar încredere. Chiar dacă alegem să privim din perspectiva celui care ne-a rănit și astfel, ne vine greu „să ridicăm piatra”, uneori chiar nu putem ierta. Dar, rememorând cu sinceritate trecutul, putem găsi momente în care ne-a fost cel mai greu să ne iertăm pe noi înșine, decât să iertăm pe altcineva. Acest fapt ne poate da un indiciu despre cine este judecătorul cel mai aspru al vieții noastre, despre lipsa cronică de iubire și neacceptare personală care formează ziduri în fața bucuriei după care tânjim.
Un ajutor ar fi să privim iertarea ca pe un dar divin, unul care, deși îl facem altuia sau nouă, este mereu ceva care ni s-a oferit înainte, ca de altfel fiecare lucru din viața noastră. Dacă am învăța să privim ce trăim din perspectiva unui dar din iubire, suferințele sufletului ar fi mai scurte și noi am putea să trăim mai frumos și mai liber.
Iată ce spunea Arsenie Boca: “Ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte: păcatele, greșelile, îngustimea vederilor, prejudecățile, neștiința și un lanț cam lung, care prea cumplit ne strânge. Dacă Dumnezeu ni-l iartă, cade lanțul de pe noi și iarăși suntem liberi. Dar Dumnezeu ne dezleagă lanțul nostru care ne chinuiește, numai dacă dezlegăm, mai întâi noi, lanțul în care ținem legați pe frații noștri. Dacă noi nu iertăm, nici Dumnezeu nu iartă. Mai mult: iertarea lui Dumnezeu e de așa fel atârnătoare de iertarea noastră, încât, fără aceasta, rugăciunea noastră ni se întoarce în blestem. Căci zice: ”Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum iertăm și noi greșiților noștri”. Deci dacă noi nu iertăm, neîndurarea noastră întoarce cuvintele rugăciunii pe dos, fără să ne dăm seama”.
Dar de ce suntem datori să iertăm? În primul rând, dacă nu iertăm, facem din viața noastră un adevărat iad. Ce spunea Arsenie Boca despre iertare? Iertarea este fiica mai mare a dragostei. Cine nu poate ierta, acela nu poate nici să iubească. Și cine nu-i poate iubi pe oameni, acela nu-L poate iubi nici pe Dumnezeu. Și ca să-L putem iubi pe Dumnezeu, trebuie în primul rând să fim împăcați cu semenii noștri. Să iertăm pentru ca să putem trăi în bună înțelegere cu oamenii și cu Dumnezeu. Pentru că noi nu putem trăi izolați, noi avem nevoie unul de altul. De aceea ni se spune: „Să nu apună soarele peste mânia voastră“, pentru că dacă trec mai multe zile fără să ne împăcăm, răul și ura cresc în noi. Și dacă este vorba de un grup de oameni, ura aceasta se exprimă într-o tăcere cumplită, o tăcere în care clocotește mânia și răutatea. Se ceartă în gând și din când în când răbufnesc în afară insulte și amenințări, chiar bătăi, până la sânge și până la crimă. O asemenea viață este cumplit de apăsătoare.
Sunt familii în care se întâmplă aceasta, familii în care soții nu vorbesc cu lunile, până ce ajung la divorț. Sunt frați sau rude sau prieteni care, din cauza unor intrigi, s-au certat și în loc să se împace de îndată, au tăcut și supărarea s-a adâncit și s-a învechit și acum le vine foarte greu să se împace.
Sunt vecini care s-au certat și când se întâlnesc nu știu încotro să se uite, ca să nu se vadă unul pe altul. Asemenea oameni, care de obicei sunt creștini și au nevoie și ei de Dumnezeu, cum pot ei să se roage și cum mai pot ei să ceară iertare de la Dumnezeu, dacă ei nu pot ierta pe altul?
Omenește vorbind, este mai ușor să te răzbuni și să lovești, dar aceasta dovedește că ești stăpânit de slăbiciune și de instinctele cele mai josnice. Iar a te stăpâni și a ierta este dovadă de mărinimie sufletească și dovadă că în tine e duhul lui Dumnezeu, care este duhul păcii. Cine se poate stăpâni la timp și cine uită jignirile, a stârpit din rădăcină orice urmă de vrajbă, pentru că cel iertat se simte cu adevărat umilit și nu mai îndrăznește să răspundă cu rău. Sunt multe cazuri în care părinții greșesc față de copii, fie le oferă prea multă libertate, fie le controlează viața luând deciziile în locul lor, fie le oferă prea multă sau prea puțină afecțuine și, ajunși la maturitate, mulți dintre ei devin nemulțumiți, neâmpliniți profesional și personal, divorțați, frustrați, dând vina pe alții pentru eșecurile din viața lor.și le este foarte greu, dacă nu chiar imposibil să se ierte pe ei înșiși și pe cei care au greșit față de ei pentru a nu mai rămâne agățați de trecut și pentru a merge mai departe. După cum spunea și Paul Ferrini în lucrarea Vindecă-ți viața: ‘Deși a-I ierta pe ceilalți și a ne ierta pe noi înșine reprezintă cele două fețe ale aceleași monede, cel din urmă este, de obicei, cel mai dificil aspect al procesului’.
Sunt cazuri când doi care sunt certați, în loc să se împace de îndată, nu se împacă pentru că fiecare se socotește îndreptățit: „Eu să mă duc la el să mă ierte?! Nicidecum, să vină el, că e mai tânăr decât mine. Eu, bătrân, să mă rog de el să mă ierte?!” Și-l lasă așa. Sau, dacă totuși celălalt vine să-și ceară iertare, acesta nu-l primește. Ce-i de făcut? Când tu vrei să-ți ceri iertare și celălalt nu te primește, gândește-te dacă nu cumva l-ai jignit în vreun fel și de aceea se poartă așa cu tine. Umilește-te și smerește-te în inima ta și numai așa, smerindu-te, să te duci la el.
Să nu-i învinuim deloc pe dușmanii noștri, ci numai pe noi înșine să ne învinuim. Pentru că dacă suntem cinstiți cu noi înșine, va trebui să recunoaștem că și noi le-am făcut vreun rău și ei îl țin minte În asemenea cazuri, tot așa se cuvine să ne cercetăm conștiința, să vedem dacă nu cumva purtăm și noi o parte parte din vină și deci e cazul, atunci, să biruim mândria din noi și să ne smerim. Și dacă celălalt nu se îmblânzește nici așa și nu vrea el să ne ierte, noi trebuie să ne străduim să-l iertăm din inimă și să ne rugăm pentru el lui Dumnezeu, ca Dumnezeu să-l îmblânzească, iar pe noi să ne ajute să putem ierta cu adevărat.
Să nu-i vorbim de rău pe cei care nu ne pot ierta. Chiar dacă ei ne bârfesc, noi să-i vorbim doar de bine, arătând altora calitățile lor pentru că orice om are și calități, nu numai defecte. Iar dacă-i vorbim de rău, ei află și ura crește. Mai bine ne rugăm pentru ei, ca Dumnezeu să-i lumineze și să-i ajute să înțeleagă că și ei greșesc.
Și purtându-ne cu blândețe, cu smerenie și bunătate neprefacută, cu inima curată de orice răutate, se va face pace deosebită în noi.
Dacă iertăm noi, ni se iartă și nouă. Rostim zilnic această cerere, în rugăciunea Tatăl Nostru, dar nu știm în ce măsură cererea „și ne iartă nouă greșelile noastre”, legată de afirmația noastră„precum și noi iertăm”, nu este mai degrabă o osândă pe care noi înșine o cerem de la Dumnezeu.
Sunt persoane puternice, evoluate spiritual care crezând cu tărie aceste cuvinte rostite în rugăciunea Tatăl Nostru, au avut revelația, liniștea sufletească, eliberarea și mulțumirea de sine de a-l ierta pe cel ce i-a greșit și după acest moment critic relația lor a devenit în timp o relație de prietenie frumoasă și durabilă.
Iertarea e pentru cei puternici!
Mirela H.
