Este nedumerirea majorității oamenilor care sunt trimiși la psihoterapeut, când, de fapt, ei suferă de dureri. Fizice! „Persoanele cu durere cronică deseori constată că durerea le afectează mai mult decât o zonă a corpului, afectează tot ceea ce fac – pe scurt, calitatea vieţii -, iar efectul este apariția unor gȃnduri şi emoţii negative. Toate aceste gȃnduri şi emoţii negative afectează, la rȃndul lor, durerea, o accentuează”, a explicat, Irina Grigorovici, psiholog clinician.
Aceasta a arătat, de asemenea, cum îi poate ajuta un psihoterapeut pe pacienții cu dureri cronice să iasă din acest cerc vicios, chiar dacă cei mai mulți consideră că este vorba despre o afecțiune medicală care ar trebui tratată exclusiv de un medic sau de un kinetoterapeut.
Pentru o perioadă limitată (una – două – trei luni) durerea suferită în urma traumatismului limitează accesul persoanei la lucrurile care îi făceau plăcere şi care îi aduceau momente de tihnă şi mulţumire. Odată cu vindecarea, persoana se poate întoarce la pasiunea sa.
Dar dacă durerea ar rămȃne în viaţa acestei persoane? Dacă ea ar dura ani şi ani, în ciuda multor tratamente şi intervenţii medicale? „Nu ar trebui să vă mai doară” e ceva ce poate fi auzit în urma unui control medical.
- De ce apare această durere extinsă, cronică, dacă medicul spune că, din punct de vedere fizic, nu ar trebui să mai doară?
Irina Grigorovici: – Durerea este o experiență pe care majoritatea oamenilor o resimt. Durerea apare ca urmare a unui semnal dat de sistemul nervos cu scopul de a ne anunţa că ceva este în neregulă în corp. Dacă suferim un accident, o vătămare, terminaţiile nervoase de la sursa rănii (receptorii durerii) sunt activate, se eliberează o serie de mesageri chimici (neurotransmițători) care călătoresc prin măduva spinării către creier. Aici, la nivelul creierului, se înregistrează durerea și se transmite un semnal de răspuns înapoi în zona leziunii. Odată cu aceste semnale, creierul antrenează şi o serie de reacţii fizice, cum ar fi stare de greață, ritm cardiac crescut, lacrimi etc. Este un proces complex, menit să ne salveze viaţa. Fără durere, nu ştim că ne-am accidentat, ceea ce poate duce la agravarea rănii și la generalizarea infecţiei.
Durerea poate fi acută sau cronică. Durerea acută este limitată în timp și este un simptom al unei vătămări. Odată cu îngrijirea și procesul de vindecare, semnalele de durere dispar.
În schimb, durerea cronică persistă dincolo de perioada de tratament sau dincolo de momentul vindecării. În cazul durerii cronice, semnalele de durere NU dispar; durerea durează câteva luni mergând până la ani. În timp, acest lucru poate duce la modificări ale sistemului nervos, în sensul sensibilizării lui, şi ceea ce se poate experimenta este o intensificare a durerii.
Într-un cuvȃnt, calitatea vieţii. Efectul? Gȃnduri şi emoţii negative:
- Sentimente de vinovăţie sau ruşine. Atunci când durerea limitează capacitatea de a menține rolul în familie, un pacient cu durere cronică poate simţi vinovăţie sau ruşine ca părinte sau ca partener de cuplu. Pot să apară gȃnduri de tipul: „I-am dezamăgit pe ceilalţi”.
- Dependenţa de ceilalţi, neputinţă. Durerea duce la creşterea dependenței de ceilalți. De-a lungul timpului, un pacient cu durere cronică poate ajunge să se simtă ca o povară pentru ceilalţi. Pot apărea gȃnduri de tipul: „Nu mai pot face nimic, sunt o povară”.
- Îngrijorare și anxietate. Durerea creează multă incertitudine cu privire la viitor. Apar întrebări de tipul „Dacă nu mai pot munci?”. Prin vizitele medicale repetate şi tratamentele urmate, durerea cronică bulversează stabilitatea financiară a persoanei și obiectivele sale de viitor. Apar întrebări precum: „Dacă rămȃn fără bani?”. Anxietatea și frica sunt cele mai frecvente răspunsuri emoționale la durerea cronică.
- Izolare, retragere, evitare. Pacienții cu durere cronică devin adesea izolați și deconectați de ceilalți. Pot apărea gȃnduri de tipul: „Mai bine stau singur și nu mă mai vede nimeni”.
- Tristeţe, lipsă de speranţă, frustrare. Durerea fură adesea surse de plăcere şi bucurie. Capacitatea pacientului de a se angaja în hobby-uri și activități recreative este redusă. El rămȃne „blocat” în durere. Pot să apară gȃnduri de tipul „Sunt inutil. Sunt vlăguit. Nu am să mă simt niciodată mai bine”, precum și stări depresive cu sau fără tendinţe suicidare.
Toate aceste gȃnduri şi emoţii negative afectează, la rȃndul lor, durerea, o accentuează. Ele reprezintă „căi de deschidere a durerii”!
„Ca o concluzie, psihoterapia completează viziunea asupra durerii cronice ținȃnd cont de întreaga experienţă a persoanei. Paradoxul durerii cronice este că răspunsul la durere – cum ar fi: negarea, complacerea sau retragerea socială – poate duce la menținerea problemelor. În psihoterapie, se pune accentul pe resursele şi abilităţile deja existente la nivel de individ, pentru îmbunătățirea calităţii vieții și se oferă răspunsuri alternative la durere; se urmăresc „căile de închidere a durerii”. Psihoterapia completează tratamentul medical la care poate apela o persoană”, explică Irina Grigorovici.
