Predica Domnului Iisus Hristos este o predică a iubirii. Faptele Domnului Iisus Hristos reprezintă manifestarea iubirii. De altfel, Domnul Însuși este Iubirea prin excelență. Sfânta Treime, afirmă Părintele Dumitru Stăniloae, este structura supremei iubiri.
Iubirea este liantul care asigură unitatea și stabilitatea unei familii. Bărbatul și femeia întemeiază familia, deoarece iubirea îi călăuzește spre Sfântul Altar în vederea săvârșirii Tainei Cununiei. Copiii care se nasc în cadrul familiei constituie rodul iubirii dintre cei doi soți, care devin mamă și tată, iubirea cumunicându-se de la o persoană la alta, fiind deplină în comuniunea familiei. Activitatea pe care o desfășurăm în cadrul societății este, de asemenea, o expresie a iubirii față de semeni și față de munca pe care o prestăm. Fiecare activitate trebuie să fie pătrunsă de emoție. Emoțiile ne ajută să trăim cu intensitate fiecare acțiune pe care o întreprindem. Emoțiile ne ajută să transmitem în afară iubirea care ne stăpânește în interior. Fără emoție nu poți transmite emoție și, ca atare, nu poți atinge inima, care este un receptacul al iubirii. Prin urmare, pot spune că iubirea dă naștere activității noastre, că iubirea este cea care o susține și că tot în iubire se sfârșește sau se împlinește. Omul se naște din iubire și prin iubire, trăiește în legea iubirii și prin moarte pătrunde în comuniunea iubirii veșnice, fiindcă ajunge la Dumnezeu, Care este Iubire (I Ioan IV; 8).
Creștinul, adică omul care Îl urmează pe Hristos, trebuie să fie un om al iubirii. Indiscutabil. Însă, nu este chiar atât de ușor să iradiezi mereu iubire în jurul tău dacă stăm să ne gândim că lumea în care trăim se lasă mai repede ademenită de păcat decât de virtute. Omului societății secularizate i se pare că îi este mai ușor să facă rău decât să facă bine. Există oameni care – pătrunși fiind de sentimente de iubire – luptă pentru a face bine altora, fără niciun interes. La polul opus, există oameni care – împinși fiind de invidie – se străduiesc să le provoace altora suferințe. Îmi place enorm constatarea lui Esop: omul poartă pe umeri doi desagi: în cel din față, pe care îl are mereu înaintea ochilor, se află greșelile semenilor, iar în cel din spate, pe care nu-l vede, se află propriile greșeli. Această constatare este cât se poate de actuală. Să nu pierdem din vedere avertismentul Mântuitorului: “Nu judecați, ca să nu fiți judecați” (Matei VII; 1). Totodată, să nu ignorăm regula de aur a creștinismului enunțată de Domnul: “Și precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea” (Luca VI; 31). Această lege (regulă) își are un corespondent excepțional în înțelepciunea poporului: “Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!” Fericitul Augustin exclama: “Iubește, și fă ce vrei!” Dacă iubești cu adevărat nu poți gândi răul nimănui, nu poți face rău nimănui, nici măcar nu suporți gândul că semenul tău ar putea suferi ceva.
Sublimă este Legea iubirii! Este o artă să trăiești conform acestei legi. Este o artă să deprinzi această artă. Ovidius spunea: “De vrei să fii iubit, fii vrednic de iubire”. Această lege nu te obligă la nimic. Tu trebuie să ai inițiativa săvârșirii binelui. Dumnezeu te va ajuta întotdeauna să perseverezi pe această cale a binelui, cale care conduce la iubire/Iubire. Legea iubirii presupune dăruirea. Să ai puterea de a iubi fără a aștepta iubire din partea celuilalt, să ai puterea de a dărui fără a aștepta o răsplată din partea celuilalt. Un astfel de comportament te introduce în ceata fiilor lui Dumnezeu: “Și dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Căci și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Și dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii același lucru fac. Și dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați cu împrumut, fără să nădăjduiți nimic în schimb, și răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi” (Luca VI; 32-35).
A da cuiva ceva împrumut, presupune a avea acel ceva și a te putea dispensa de acel ceva. Dacă nu ai avea, nu ai putea împrumuta. Așadar, dacă vrei, dacă poți da și poți trăi fără ceea ce dai, nu ar mai trebui să aștepți să primești ceea ce ai dat. Mulțumirea pe care o ai constă în bucuria pe care i-o provoci celui pe care l-ai ajutat și în faptul că vezi că ceea ce i-ai dat îi este de folos în viață. Cel care îți cere ceva, are nevoie de ajutorul tău. Altfel, nu ar cere, nu ar apela la tine. Trebuie să ne bucurăm că putem dărui și că nu suntem în situația de a cere. Însă, oricând putem ajunge și noi în ipostaza de a cere ceva cuiva.
În clipa în care săvârșim o faptă bună nu trebuie să așteptăm răsplată din partea celui pe care l-am ajutat. Răsplata o vom primi – cu siguranță – din partea lui Dumnezeu, Care nu rămâne niciodată dator și Care apreciază la adevărata sa valoare fiecare faptă bună. În egală măsură, Dumnezeu apreciază și gândul curat (intenția) care ne-a călăuzit în săvârșirea faptei. O faptă bună izvorâște întodeauna dintr-un gând bun, dintr-o inimă curată. Totodată, nu trebuie să așteptăm laude din partea celor din jur pentru binele înfăptuit. Aprecierile vin în momentul în care realizezi binele, dar se impune să fim foarte vigilenți ca nu cumva aceste aprecieri să ne conducă subtil spre mândrie.
