Potrivit textului din Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, capitolul VIII, versetele 29-30 („Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a și hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său, ca El să fie întâi născut între mulți frați. Iar pe care i-a hotărât mai înainte, pe aceștia i-a și chemat; și pe care i-a chemat, pe aceștia i-a și îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceștia i-a și mărit”), mântuirea subiectivă sau îndreptarea este o renaștere, o transformare spirituală reală a omului, o creștere și o fortificare duhovnicească continuă, prin care creștinul devine drept înaintea lui Dumnezeu. Prin urmare, creștinul îndreptat nu este numai declarat drept de către Dumnezeu, ci este cu adevărat schimbat și sfințit (Pr. lect. George Remete, Dogmatica Ortodoxă, Editura Episcopiei Ortodoxe Alba Iulia, 1996, p. 267). În lucrarea mântuirii sale, creștinul oscilează adeseori; el progresează sau regresează în funcție de credință și de faptele sale. Cursul firesc al acestei lucrări este unul ascendent, de creștere, întărire și desăvârșire în viața cea nouă, prin paza poruncilor și dobândirea virtuților, a căror cunună este iubirea. Însă, acest urcuș duhovnicesc este foarte greu. Împlinirea lui stă sub semnul incertitudinii. De aceea, Sfântul Apostol Pavel ne atrage atenția prin cuvintele: „cel căruia i se pare că stă neclintit, să ia seama să nu cadă” (I Corinteni X; 12).
În opera noastră de îndreptare un rol foarte important îl are harul lui Dumnezeu. Necesitatea lui pentru mântuire rezultă din universalitatea păcatului strămoșesc, deoarece „precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el” (Romani V; 12). Îndreptarea tuturor se face în dar, cu harul lui Dumnezeu, prin răscumpărarea înfăptuită de Iisus Hristos (Romani III; 23-24). Fără harul redobândit prin Hristos (har pierdut prin căderea omului în păcat) nimeni nu se poate mântui. Mântuirea este în primul rând un dar de la Dumnezeu și nu rezultatul vredniciei noastre personale: „Căci în har sunteți mântuiți, prin credință, și aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca să nu se laude nimeni. Pentru că a Lui făptură suntem, zidiți în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele” (Efeseni II; 8-10). Așadar, începutul mântuirii noastre îl face harul, fără de care nimeni nu poate nici voi, nici lucra mântuirea sa. Harul este necesar și în continuare, el fiind indispensabil omului pe tot parcursul vieții sale, dar alături de acesta mântuirea cere și din partea omului eforturi susținute, o colaborare neîntreruptă cu harul lui Dumnezeu prin credință și fapte bune. Dumnezeu dăruiește harul Său tuturor oamenilor în vederea mântuirii lor. El, însă, nu forțează libertatea de voință a omului și dacă nu toți oamenii se vor mântui, aceasta este pentru că nu toți vor să conlucreze cu harul divin. Învățătura patristică subliniază această idee. Astfel, Sfântul loan Gură de Aur afirmă: „Dumnezeu nu constrânge pe nimeni, dar dacă Dumnezeu voiește și noi nu voim, mântuirea noastră este cu neputință. Aceasta, însă, nu din cauză că voința Sa ar fi neputincioasă, ci pentru că nu voiește să facă silă nimănui”, iar Sfântul Macarie cel Mare spune, tot în acest sens, următoarele: „Firea omenească este capabilă să primească și binele și răul, și harul dumnezeiesc și puterea vrăjmașului, dar nu poate fi silită fără consimțirea voinței omenești. Din cauza libertății cu care este înzestrat omul, Dumnezeu nu produce nimic în om, cu toate că poate” (Pr. prof. dr. Isidor Todoran, Arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, Teologia dogmatică, Editura IBMBOR, București, 1991, p. 266.
Omul este „o ființă locuibilă”. El se găsește mereu „în relație cu un partener de dialog și de acțiune, care poate fi Duhul Sfânt sau duhurile necurate. Dacă omul refuză compania binefăcătoare și mântuitoare a Duhului Sfânt, locul Său este rapid uzurpat de duhurile demonice, care îl ocupă cu satisfacție, devenind ele consilier intim al omului. Toate aceste lucruri se petrec la nivel mental mai întâi, în complicatul univers al gândurilor, apoi coboară în planul faptic. Toți trebuie să ne fi pus măcar o dată în viață întrebări asupra genezei gândurilor. De ce uneori gândim binele, iar alteori mintea se hrănește cu lucruri spurcate, imaginându-și cum să mai facă ceva rău? Tocmai aici stă începutul lucrării divine ori demonice din lume: în gând. Atât Duhul Sfânt, cât și duhurile necurate, fac doar propunerea. Nouă ne revine sarcina și responsabilitatea deciderii. Dumnezeu Se propune, nu Se impune. Și Sfântul Serafim de Sarov ne îndeamnă: <<Câștigă-L tu pe Duhul Sfânt și toți ceilalți oameni din jurul tău se vor mântui prin tine!>>” (vezi Gurie Georgiu, Cristian Tia, Meditații duhovnicești la sfârșit de modernitate, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1999, pp. 13-14, 32). Dumnezeu are nevoie de permisiunea noastră pentru a Se putea stabili în adâncul ființei noastre.
De asemenea, „dacă într-un om Duhul Sfânt nu este unit cu sufletul, spune Sfântul Irineu al Lyonului, acest om este nedesăvărșit; el rămâne animal și carnal; are în trupul său chipul lui Dumnezeu, însă nu primește asemănarea decât prin Duhul Sfânt. Iconomia Fiului și a Duhului Sfânt înalță pe om la viața lui Dumnezeu”. În starea îndumnezeită a veacului viitor, Duhul Sfânt va apărea în toate ca o lumină, dar văzută va fi persoana lui Hristos. Iată ce zice Sfântul Simeon Noul Teolog referitor la acest fapt: „Harul Duhului Sfânt va străluci ca un astru peste cei drepți și în mijlocul lor vei străluci Tu, Soare neapropiat! Atunci toți vor fi luminați pe măsura credinței și a faptelor lor, a nădejdii lor, a bunătății lor, pe măsura curățirii și a luminării lor prin Duhul Sfânt, o, Dumnezeule Unic de infinită bunătate… Hristos va fi atunci văzut de toți și El însuși va vedea mulțimi nenumărate de Sfinți, privindu-i fără încetare, pe fiecare îndeosebi; astfel că Hristos va apărea fiecăruia ca și cum l-ar privi numai pe el singur, adresându-i cuvânt și primindu-l. Nimeni nu va fi întristat, gândind că Hristos nu l-a cunoscut, ca l-a disprețuit… Rămânând fără schimbare, Hristos va fi văzut în mod diferit de fiecare. Va intra în comuniune cu fiecare în măsura în care fiecare va fi vrednic de a-L primi” (vezi Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, Editura Deisis, Sibiu, 1995, p. 27, p. 136).
Conlucrând cu harul lui Dumnezeu, prin credință și prin săvârșirea faptelor bune, omul poate recunoaște validitatea cuvintelor Fericitului Augustin: Dumnezeu este mai adânc în mine, decât îmi sunt eu mie însumi! Mântuirea este recâștigarea stării de sfințenie, de desăvârșire a omului. Mântuirea crește necontenit, fiindcă ea începe din lumea aceasta și este un proces continuu, care se revarsă în mântuirea veșnică (în veșnicie). Cu cât cineva sporește în credință și în virtuți, cu atât crește în mântuire și i se sporește și harul mântuitor; dar nimeni nu poate fi sigur de mântuire, deoarece cât timp trăim oricând se poate cădea din har prin delăsare, descurajare sau abatere de la dreapta credință, manifestată în erezii (a se vedea Pr. dr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, Editura IBMBOR, București, 1984, pp. 307-308).
Creștinii care constituie Biserica, trupul mistic al lui Hristos, sunt chemați să ajungă la desăvârșire printr-o continuă înaintare. Sfântul Grigorie de Nyssa, vorbind despre înaintarea în bine, în Hristos, a creștinilor, ne spune că adevărata desăvârșire este aceasta: „a nu ne despărți de viața păcătoasă ca niște robi, din teama de pedeapsă, nici a lucra binele în nădejdea răsplătirii, câștigând viața virtuoasă printr-un schimb negustoresc, ci, ridicându-ne peste toate, deci chiar peste cele rânduite nouă prin făgăduință, să ne înfricoșăm de un singur lucru: de căderea din prietenia cu Dumnezeu și să socotim un singur lucru de cinstire și de iubire: să ne facem prieteni ai lui Dumnezeu. Aceasta este după judecata mea, desăvârșirea vieții. Și tot ce vei dobândi prin ridicarea înțelegerii tale spre ceea ce e măreț și dumnezeiesc, va fi dobândit spre folosul multora. Căci folosul va fi comun, în Hristos Iisus, Domnul nostru, a Căruia este slava și stăpânirea în veci” (Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre viața lui Moise sau despre desăvârșirea prin virtute, Editura Sfântul Gheorghe-Vechi, 1995, pp. 193-194).
Preot dr. Cristian Boloș
