Iată că securea Coanei Justiții a căzut. Marele, atotputernicul, invincibilul Dan Voiculescu, și odată cu el spectatorii reprezentației fără de sfârșit a procesului care s-a rostogolit mai bine de șase ani, au ajuns acolo unde nu se mai credea că se va ajunge vreodată. La sentința finală. Care a fost mult mai dură decât ne-am fi așteptat, deopotrivă, actori și spectatori.
Sentințe aspre, dar drepte, din perspectiva legii și a moralității publice, pe care ele trebuie să le ilustreze și să le susțină.
Cine ar fi crezut cu ceva timp în urmă că personajul care conducea de facto alianțe, făcea și desfăcea guverne, elabora calendare publice de demitere a președintelui Statului va ajunge în cele din urmă să se prezinte cu cufărul și efectele de rigoare la porțile penitenciarului. Cred că nici în cele mai urâte coșmaruri nu credea el, Voiculescu, întâiul, posesorul unei averi de sute de milioane de euro, dacă nu de miliarde, cum se estima la un moment dat, că nu va putea să-și „rezolve” încurcăturile juridice, prin bani, relații, amenințări și șantaje. Probabil că și astăzi Voiculescu, în disperarea sa, se întreabă unde a greșit și unde a acționat anapoda de a intrat în această dandana. Cu siguranță, nu-și pune problema că ar fi trebuit să procedeze, eventual, în limitele unei minime moralități, pentru că nu a prea obișnuiește. Ipochimenul a avut o traiectorie biografică și „profesională” tipică pentru îmbogățiții dubioasei tranziții românești. Legat prin relații și interese obscure de structurile vechii securități, în slujba căreia s-a pus, beneficiar al unor împrejurări tulburi care i-a permis accesul la niște surse de capital consistente, trecute, după cum se povestește, din patrimoniul statului în buzunarul propriu, beneficiar și al unei relații privilegiate cu clasa politică de la cârma statului, care i-a înlesnit contracte oneroase cu același stat, a ajuns destul de repede unul dintre marii îmbogățiți ai capitalismului „de cumetrie”, așa cum inspirat îl numea un om politic important al vremii.
A avut inspirația, inteligența sau viclenia de a îngemăna această anvergură economică, cu cea de om politic și de mogul mediatic. A pus pe picioare un partid, numit umanist, apoi conservator, și un puternic și influent trust de presă. Amândouă n-au făcut decât să fie agenți de reprezentare, influență ai patronului și intereselor lui. Ce-i drept, în cazul Antenelor cu destulă abilitate și cu destul de mult succes, pe alocuri. Ele au fost măciuca și brațul înarmat a șefului și stăpânului
lor, deopotrivă împotriva adversarilor, cât și a tovarășilor săi de drum. Dar aceste lucruri, deși semnificative, au mai mică relevanță în cazul procesului ICA. Acesta a fost, evident pentru oricine care are ochi de auzit și urechi de ascultat și altceva decât propaganda antenistă, un tun imobiliar. O escrocherie prin care, cu complicitatea vinovată și interesată a unor reprezentanți ai statului, ICA și impresionantul său patrimoniu a trecut pe nesimțite din proprietatea publică în cea a așa-numitului Felix. Căci cine ar crede că vreo șapte, opt hectare în buricul Bucureștilor, plus imobilele de pe acest spațiu ar echivala cu prețul unei case din Satu Mare, adică vreo 80.000 de euro, este fie habarnist, fie de rea credință.
N-ar fi fost nimic dacă Voiculescu l-ar fi fraierit pe un întreprinzător privat oarecare. Ar fi meritat chiar fluierături de admirație. Dar aici a fost vorba de avutul nostru, peste care am pus paznici necinstiți sau (unii)poate doar proști. Cam tot așa a fost spoliată România de o bună parte a chiverniselii sale de câteva decenii. Prin iuțeală de mână a unora și nepăsare culpabilă a altora.
Pedeapsa este cât se poate de morală și legală, în ciuda lamentărilor nesfârșite. Lucrul furat trebuie să se întoarcă la stăpânul de drept. Iar făptașul trebuie să suporte pedeapsa cuvenită. Altfel toți vor persevera în tâlhărie și necinste.
La urma urmelor, ar spune unii, aproape că merită sacrificiul. După executarea unei treimi din pedeapsă, Voiculescu, se va întoarce la familie și la agoniseala sa, din care, cu siguranță, va mai rămâne câte ceva. Între timp, va beneficia de un tratament „omenos” și va avea timp de odihnă și de redactare a memoriilor sale.
Că nu se va întoarce, la locul de unde a plecat e o tristă (pentru el) fatalitate. Cum se spune: „Sic tranzit gloria mundi!”
Mihail Fodor