O persoană relatează faptul că, în trenul în care se afla alături de alți călători, domnea o atmosferă extrem de tensionată. Era dimineață și fiecare dorea să ajungă cât mai repede posibil la destinație. Toți erau copleșiți de gânduri și probleme. La una dintre stații, urcă o mamă cu un copilaș în brațe. Copilul, foarte vesel, gângurea mereu, iar mama îi răspundea, alintându-l. Treptat, treptat atenția călătorilor a fost atrasă spre cele două persoane, trimise parcă de Dumnezeu spre a risipi tensiunea existentă. Fețele lor triste s-au înseninat, iar zâmbetul a răsărit pe buzele tuturor. Stresul dispăru și bucuria își făcu apariția, determinându-i pe cei prezenți să uite măcar pentru câteva clipe de agitația și grija zilei. O mamă și un copil au fost capabili să realizeze acest lucru deosebit!
Am recurs la acest episod pentru a ilustra, pe de o parte, societatea actuală, mediul în care trăim și ne desfășurăm activitatea ca persoane libere și conștiente. Toți alergăm fără întrerupere, în dorința noastră de a rezolva o serie de probleme într-un timp relativ scurt. Dorind să trăim mai bine, de cele mai multe ori ne neglijăm sănătatea trupească și dispoziția sufletească, iar bucuria pe care ar trebui s-o simțim la fiecare realizare, este întunecată de problemele care ar putea să survină în viitor și astfel, frica de necunoscut ne împiedică să conștientizăm importanța prezentului. De fapt, ne găsim într-un prezent continuu, într-un permanent “azi” și “acum”. Azi-acum trebuie să stau în fața lui Dumnezeu cu inima curată, stăpânită de o bucurie duhovnicească, neumbrită de răutatea “acestui veac” aflat într-o progresivă desacralizare. Și atunci ne întrebăm: ce este bucuria și cum o putem dobândi? Aici intervine motivul pentru care am optat să încep expunerea de față cu întâmplarea sus-menționată. După cum în acel mijloc de transport în comun o mamă și un copilaș au reușit să alunge supărarea existentă, la fel, am putea afirma, toată tensiunea și tristețea care caracterizează timpul nostru sunt înlăturate de Pruncul Iisus, bucuria prin excelență, Care vine în lume prin Fecioara Maria, spre a ne elibera de păcat. De fiecare dată când prăznuim nașterea Sa în peștera săracă din Betleem, suntem cuprinși de nădejdea mântuirii, iar sentimentul care ne cuprinde în modul cel mai pregnant, este cel al bucuriei.
Crăciunul este praznicul familiei, al bucuriei creștinești
Iisus Hristos Se naște în sufletele noastre. Lui Îi place să locuiască într-o inimă caracterizată prin iubire și curăție. Prin urmare, avem datoria de a-L întâmpina așa cum se cuvine, eliberați de păcat și împăcați cu semenii și cu Dumnezeu. Dacă cei “trei crai de la Răsărit” I-au adus noului născut daruri prețioase: aur, smirnă și tămâie, noi avem datoria sfântă de a-L onora, așa cum scrie Î.P.S. Justinian Chira, cu aurul credinței adevărate și nealterate, cu tămâia binemirositoare a rugăciunii sincere și stăruitoare, cu smirna pocăinței adevărate și a milosteniei izvorâtă din iubire. Crăciunul ne apropie de Dumnezeu, dar în aceeași măsură ne unește cu aproapele, întrucât iubirea are două capete: unul spre divinitate și altul spre umanitate. Cele două capete alcătuiesc un tot absolut necesar accederii în Rai; dacă tăiem un aspect al iubirii totale, l-am pierdut și pe celălalt. Cu alte cuvinte, iubirea față de Dumnezeu este condiționată de iubirea față de semen, iar nașterea Domnului în lume are menirea de a ne învăța și acest lucru, ca o condiție primordială ce premerge bucuriei. Sfântul Ioan Evanghelistul ne spune foarte clar: “Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Și această poruncă avem de la El: cine iubește pe Dumnezeu, să iubească și pe fratele său” (I Ioan IV; 20-21). Hristos vine în lume, bate la ușa inimii noastre și așteaptă ca noi să-L primim; El nu forțează intrarea, ci dorește ca noi să-I auzim bătaia, să deschidem, să-L invităm în suflet și în familie și apoi să trăim împreună cu El. Trăind cu Iisus pe pământ, cu siguranță și în viața viitoare vom fi tot alături de El, în dreapta Sa.
Susținând parcă tema pe care o dezbatem, Î.P.S. Nicolae Colan, menționează faptul că “bucuria Crăciunului pentru noi, credincioșii, este bucurie adevărată, bucurie cerească, bucurie veșnică. Bucuria Crăciunului este adevărată, deoarece ne este împărtășită de Însuși Dumnezeu, Care nu-și amăgește cu deșetăciuni făpturile Sale însuflețite. Bucuria Crăciunului este cerească, fiindcă îngerii cerului au fost primii ei vestitori pe pământ. Bucuria Crăciunului este veșnică, pentru că fără de margini și fără de sfârșit este iubirea Ziditorului a toate, dintru care a purces. Căldura și lumina ei ne învăluie pe toți credincioșii: ea întărește pe cei slabi, mângâie pe cei îndurerați, înțelepțește pe cei neștiutori, pe toți îi îmbogățește duhovnicește, tuturor ne împărtășește viață nouă”. Într-adevăr, primindu-L pe Iisus în noi înșine începem o nouă viață, care are ca principală directivă împlinirea necondiționată a binelui. În fine, această bucurie poate și trebuie să ne stăpânească întreaga ființă în permanență, nu doar pe perioada praznicului, deoarece aceasta este voia lui Dumnezeu. Înarmându-ne cu ea, Însuși Hristos va fi prezent în toate acțiunile bune pe care le vom întreprinde, dându-ne putere, încredere, liniște, siguranță și împlinire.
De la naștere și până la mormânt omul se află într-o veșnică însetare după cunoaștere și înțelegere a sensului adevărat al existenței; el întreabă și așteaptă răspunsuri pertinente la frământările sale lăuntrice. Acum, la Betleem, el înțelege că Iisus Hristos, Care este “Calea, Adevărul și Viața” (Ioan XIV; 6), Dumnezeu adevărat, din dragoste pentru om, primește să ia “chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-Se ca un om; S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte și încă moarte pe cruce” (Filipeni II; 7-8), pentru ca noi să putem gusta bucuria mântuirii. Detectăm o altă cale ce conduce spre bucuria duhovnicească: smerenia. Cel smerit stă plecat într-o stare de umilință, nefăcând și negândind răul nimănui, ci străduindu-se în săvârșirea binelui, după pilda Domnului. “Smerenia, zice Cuviosul Petru Damaschin, este ușa Împărăției. Și cel ce a intrat pe ea vine la Dumnezeu; iar fără ea zadarnică este toată osteneala și cu multe dureri drumul. Aceasta dăruiește toată odihna celui ce o are pe ea în inima sa, pentru că Îl are pe Hristos sălășluit în sine. Căci prin ea rămâne harul și se păzesc darurile”.
Hristos a venit în lume prin smerenie,
A venit ca omul să ajungă la cunoștința faptului că se bucură de o mare iubire din partea lui Dumnezeu. “Dumnezeu este iubire”, zice Sfântul Ioan (I Ioan IV; 8) și “cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el” (I Ioan IV; 16). Există oare o bucurie mai mare decât aceasta? Cu siguranță, nu, fiindcă această bucurie de a trăi cu Dumnezeu, conduce la fericirea deplină, pe care n-o poți simți decât în Domnul, Care S-a făcut om, pentru “ca noi să fim îndumnezeiți”, după cuvintele Sfântului Atanasie cel Mare. Și acest Părinte al Bisericii spune mai departe: “De Tatăl ne apropiem prin Fiul… Dumnezeu S-a făcut purtător de trup prin nașterea Sa, pentru ca omul să poată deveni purtător de Duh”. La sfârșit “a ales Crucea, fiindcă astfel se moare cu mâinile întinse”. Iisus S-a sfârșit îmbrățișându-ne pe toți la pieptul Său însângerat, unde ne vom putea odihni mereu, numai să vrem să mergem pe calea deschisă de El. Nașterea și Jertfa Domnului ne demonstrează cât de prețioși suntem noi înaintea lui Dumnezeu, Care Își dă unicul Fiu spre moarte, pentru a ne mântui. Prin urmare, să cinstim cum se cuvine venirea Pruncului Sfânt în lume. Copilul din iesle este chiar Cuvântul lui Dumnezeu, Care a luat trup ca noi. “Un singur Cuvânt a spus Tatăl, afirmă Sfântul Ioan al Crucii, și anume: pe Fiul Său și pe Acesta Îl spune mereu în tăcerea veșnică. Și Cuvântul aceasta trebuie ascultat în tăcerea sufletului”. De aceea, văzându-L coborât la neamul nostru cu atâta iubire și smerenie, noi să ne bucurăm și să spunem împreună cu Dostoievski: “Nimic nu este în lume mai frumos, mai profund, mai rezonabil, mai desăvârșit decât Hristos… dar nici nu va fi vreodată!”
În concluzie, să urmăm iubirii și smereniei Domnului, ca fiind două căi sigure ce ne călăuzesc spre bucurie. Să trăim cu intensitate, în fiecare an, venirea lui Iisus în lume, așteptându-L ca pe un adevărat Împărat al cerului și al pământului. El vine, dar nu intră oriunde, ci doar în sufletele pregătite pentru această mare întâlnire. Este important să conștientizăm că prin întruparea sau nașterea Sa din Fecioara Maria, Fiul lui Dumnezeu a luat firea noastră omenească, a îndumnezeit-o, a transfigurat-o, înviind și înălțându-Se cu ea de-a dreapta Tatălui, iar prin ea a fost îndumnezeit întreg neamul omenesc. În esență, scopul întrupării Domnului este îndumnezeirea omului, dar pentru acest deziderat nu este suficient doar ceea ce a făcut Iisus pentru noi, ci trebuie ca fiecare persoană să colaboreze cu harul dumnezeiesc, care ni se dă gratuit. Dumnezeu ne dă ajutorul, ne dă puterea, dar se impune ca noi să venim cu voința, spre a dobândi mântuirea după care năzuim și pentru a împlini scopul nașterii în lume a lui Hristos, fiindcă “Dumnezeu s-a amestecat (prin întrupare) cu ființa noastră ca, prin amestecul cu Dumnezeirea, ființa noastră să devină dumnezeiască , fiind smulsă de la moarte și scoasă din tirania vrăjmașului. Dumnezeu a propus binele suprem ca premiu pentru cei ce viețuiesc după virtute, fără ca natura omenească să fie supusă vreunei necesități și să o atragă în mod forțat la bine chiar împotriva voinței sale”, conchide Sfântul Grigorie de Nyssa. Iată că, pentru a atinge adevărata bucurie, atât pe pământ, cât și în cer, depinde numai de modul în care ne înțelegem și întrebuințăm libertatea cu care am fost înzestrați: spre bine sau spre rău.
Preot dr. Cristian Boloș
