În fiecare anotimp caut motive să zbor cât pot de repede din Bucureștiul apăsător. Doi prieteni m-au invitat la Bistrița Năsăud să văd cum arată toamna pe acele meleaguri și ce fac oamenii locului.
Robert și Ionela au fost gazde primitoare și mi-au arătat frânturi din viața satului de munte, o carieră de piatră puțin exploatată, dar care încă mai întreține câteva familii bistrițene, și multe locuri frumoase, parcă încă neatinse de derizoriul contemporan, unde prispa casei mai păstrează încă rolul simbolic de teritoriu de trecere între sacru și profan.
Frunzele foioaselor începuseră deja jocul cromatic minunat al tonurilor de roșu, galben și verde-maroniu, iar eu mă gândeam cum ar fi să fotografiez oameni pe acel fundal deosebit. Nu îndrăzneam să mă gândesc mai departe la costume specifice zonei, care să-mi întregească acele cadre pe care mi le imaginam.
Într-o după-amiază caldă și târzie mă întorceam de la cariera de piatră, unde fotografiasem metodele rudimentare prin care bărbații ciopleau granitul doar cu un baros și o daltă. Rezultatul era uimitor: reușeau să obțină mici cuburi de piatră aproape identice, stropite cu picături de sudoare.
Hoinărind prin satele din împrejurimi am văzut un grup de tineri îmbrăcați în straie populare, cântând și alergând pe pajiștile încă verzi. I-am urmărit o vreme întrebându-mă ce fac îmbrăcați așa prin mijlocul satului.
Păreau copii de școală de diferite vârste, dar care se înțelegeau bine și se distrau de minune. Am aflat că se duceau la casa unui fost profesor, unde mai multe generații de elevi se adunau în curte. Bătrânul și soția sa îi primeau cu voie bună și depănau amintiri, spuneau glume și cântau, totodată făcând și repetiție pentru ansamblul popular din care făceau parte.
Soarele blând de toamnă m-a îndemnat să adun câțiva copii care se jucau cu o legătură de ceapă și să îi fotografiez în straiele moștenite de la străbuni, care cel mai probabil cântau și dansau cu aceeași poftă de viață.
Text și foto: Costas Dumitrescu
