Sincer să fiu, mereu am rămas plăcut impresionat de sinceritatea pe care se bazează credința omului credincios. Se poate numi credincios cel care participă cu regularitate la cultul divin public din biserică, cel care își mărturisește păcatele și se împărtășește cu vrednicie cu Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos, cel care se străduiește din răsputeri să facă binele, evitând răul, cel care este un exemplu de iubire în familie și în societate, având o ținută verticală în raport cu Dumnezeu, cu semenii și cu sine însuși.
Vorbeam cu o credincioasă mai în vârstă, care în pofida anilor, nutrea o dorință fierbinte de a-l sluji pe Dumnezeu ca în tinerețe. Mă refer aici la regula postului. „Cu drag aș posti, zicea dânsa, dar mă simt foarte slăbită. Boala care mi-a cuprins trupul nu-mi permite să postesc așa cum aș dori!” În acele momente, am încercat să o liniștesc, spunându-i că, potrivit învățăturii Sfinților Părinți ai Bisericii, există un post al dorinței, când omul dorește, din adâncul sufletului, să postească, dar nu reușește din cauza trupului care este bolnav și neputincios. Întrucât Dumnezeu pătrunde în inima și în mintea omului, cunoscându-i gândurile, El primește și acest post al dorinței ca ofrandă adusă Lui. Nu contează doar fapta în sine, ci și intenția cu care aceasta e săvârșită. Postul presupune înfrânare, însă trebuie să se aibă în vedere și posibilitățile trupului. Un trup viguros va reuși să treacă mai ușor peste un post lung, dar este importantă și dispoziția sufletului sălășluit în acel trup. Pe de altă parte, un trup slăbit de trecerea timpului, măcinat de boli și de încercări, probabil că nu va fi capabil să parcurgă un post în totalitate, dar va compensa acea lipsă prin curăția sufletului, a inimii.
Postul înseamnă cumpătare, implică sacrificiu
Este o atitudine care izvorăște din libertatea voinței umane și nu dintr-o constrângere, reprezentând totodată o dovadă de iubire față de Dumnezeu, pentru Care omul renunță de bună voie la plăcerile trecătoare și îmbrățișează o viață angelică (chiar dacă face acest lucru numai pentru o anumită perioadă de timp). Fiecare zi de post este o oază în pustiul vieții, deoarece postul autentic – ca atitudine sufletească – este însoțit întotdeauna și de alte fapte bune, ca expresie a dragostei față de aproapele. Eu sunt de părere că ceea ce trebuie să caracterizeze postul este abținerea de la comiterea păcatelor. Însă, postul nu se oprește aici; nu are doar o latură negativă („nu face…”), ci el implică și o parte pozitivă („fă binele”). Nu este suficient ca omul să se înfrâneze de la rău și să îndepărteze păcatul din propria sa ființă. După plecarea păcatului se naște un loc gol, care nu trebuie să rămână vacant. Acel loc se impune a fi ocupat imediat de către o faptă bună, de către o virtute, ca nu cumva, întorcându-se, păcatul să-și reia locul. De pildă, păcatul mândriei poate fi înlocuit prin virtutea smereniei, ura poate fi alungată din suflet prin iertare etc.
Am precizat anterior că, dacă trupul este bolnav, Dumnezeu îi îngăduie omului să postească după puterea sa. Dumnezeu nu-i cere omului mai mult decât poate el oferi. Însă, dacă omul, în integritatea sa, este sănătos, are datoria de a posti și cu trupul și cu sufletul. Dacă orice păcat se săvârșește în suflet prin concursul trupului, se impune ca și purificarea să se realizeze în aceeași manieră. Sufletul are nevoie de trup pentru a se manifesta, iar trupul are nevoie de suflet spre a se curăți. Sufletul și trupul trebuie să lupte împreună pentru ca omul să ajungă la desăvârșire; orice dezacord poate reprezenta o piedică în calea mântuirii.
Omul credincios, fiind angajat ferm pe drumul ascendent spre Dumnezeu, se va folosi, în egală măsură, de trup și de suflet pentru a posti și pentru a însoți această acțiune spirituală cu rugăciunea, bunătatea, cercetarea bisericii, dovedind prin atitudini, cuvinte și fapte că este creștin, adică urmaș al lui Hristos. Un astfel de om va fi iubitor, milostiv, iertător, tolerant, respectuos, văzând în fiecare semen un altar pe care Îi poate oferi jertfă lui Dumnezeu. Oare, noi suntem în stare să procedăm astfel?
Preot dr. Cristian Boloș
