Acasă Religie Predica la Duminica Pescuirii minunate.

Predica la Duminica Pescuirii minunate.

Domnul este datatorul tuturor darurilor. Orice dar al lui Dumnezeu e desavarsit; atat de desavarsit incat omul se minuneaza. Minunea nu este altceva decat un dar al lui Dumnezeu de care oamenii se minuneaza; oamenii se minuneaza de darurile lui Dumnezeu pentru ca sunt desavarsite.

Daca ar fi oamenii in starea de neprihanire din rai, n-ar astepta ca Dumnezeu sa invie mortii, sa inmulteasca painea sau sa le umple plasele cu peste, ca sa strige: „Ce minune!“, ci ar rosti acest cuvant la vederea fiecarei fapturi, a fiecarei intamplari si la fiecare suflare a vietii lor. Dar, pentru ca pacatul s-a inradacinat in oameni, fiecare din minunile fara de numar ale lui Dumnezeu au ajuns sa-i fie omului ca un lucru de rand. Pentru ca omul sa nu se salbaticeasca ajungand cu totul tocit, amortit si nesimtitor, Dumnezeu in mila Sa fata de omenirea bolnava lucreaza mai departe minuni, ca sa-i destepte pe oameni, sa-i trezeasca din mohorata, de suflet distrugatoarea obisnuinta de a trece cu vederea minunea din dumnezeiestile Sale minuni.

Cu fiecare minune Dumnezeu vrea, mai intai, sa-i aduca omului aminte ca El vegheaza asupra lumii, carmuind-o prin atotputernica-I vointa si intelepciune; apoi, ca omul nu poate face nimic bun fara El. Nici un fel de stradanie nu izbuteste fara ajutorul lui Dumnezeu. Nici o strangere de roade fara binecuvantarea lui Dumnezeu nu ajunge recolta. Nici o pricepere omeneasca potrivnica Legii lui Dumnezeu nu rodeste vreun bine, nici o samanta de mustar. Chiar daca pare, o vreme, sa aduca ceva bun, acel bun nu este din priceperea omeneasca ci din mila lui Dumnezeu care nu paraseste indata nici pe cel mai crud dusman al Sau. Dumnezeu ii iubeste pe oameni si nu pedepseste pe loc, ci asteapta cu rabdare cainta si intoarcerea lor. El voieste ca toti oamenii sase mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina (I Timotei 2,4).

Amagit de lume, omului i se pare cateodata ca poate face si el cate ceva fara ajutorul lui Dumnezeu, sau chiar impotriva Lui si a legii Sale. I se pare ca poate sa fie bun de la sine, sau destept, sau vestit. Dar aceasta amagire fie il arunca in disperare, inteleptindu-l si intorcandu-l la Dumnezeu, fie il arunca si mai adanc in vartejul lumii, pana isi pierde cu totul vrednicia de om si se da, ca o umbra, in puterea nevazuta a raului. Iar cel care priveste lumea aceasta ca pe o minune dumnezeiasca, si pe sine insusi ca o minune printre minuni, se uimeste de caile minunate ale Proniei si se umple de teama sfanta in fata lor.

Turnul Babel nu a fost singurul in istorie care s-a risipit, ci multe, foarte multe alte turnuri ridicate de conducatori ai lumii cu dorinta de a strange toate neamurile sub un singur acoperis — al lor, si sub o singura putere — a lor. Multe turnuri de bogatie, slava si marire au ridicat oamenii ca sa domneasca asupra zidirilor lui Dumnezeu si asupra popoarelor lui Dumnezeu, ca sa fie ei ca niste dumnezei, dar toate s-au spulberat ca cenusa. Dar ceea ce au cladit apostolii si sfintii si ceilalti placuti ai lui Dumnezeu nu s-a spulberat. Multe imparatii ridicate de desertaciunea lumeasca au cazut si s-au topit ca umbra, pe cand Biserica Apostolica sta pana astazi si va sta dreapta si deasupra mormintelor a multe imparatii de astazi. Curtea Cezarilor romani care au pornit razboi impotriva Bisericii zace in tarana, pe cand pesterile si catacombele crestine dainuie pana astazi.

Sute de regi si de imparati au domnit peste Siria, Palestina si Egipt. Din palatele lor de marmura n-a ramas decat un pumn de cioburi in muzee, pe cand schiturile si manastirile ridicate tot in vremea aceea de rugatori si pustnici in deserturi si pustietati stau pana astazi si din ele se ridica de veacuri si veacuri rugaciuni si mireasma de tamaie. Lucrarea lui Dumnezeu nu poate fi nimicita. Palatele necredinciosilor s-au prabusit, iar corturile lui Dumnezeu au ramas. Ce ridica degetul lui Dumnezeu sta mai neclintit decat sta toata povara de pe umerii lui Atlas.

In vremea aceea Iisus sedea langa lacul Ghenizaret; a vazut doua corabii oprite langa tarm, iar pescarii, coborand din ele, spalau mrejele. Si urcandu-se intr-una din corabii care era a lui Simon, l-a rugat s-o departeze putin de la uscat. Si, sezand in corabie, invata, din ea, multimile.

Ca si in alte imprejurari, o mare multime de oameni se adunase sa auda cuvantul lui Dumnezeu de pe buzele lui Hristos. Iar pentru ca toata lumea sa-L vada si sa-L auda, nici nu se putea gasi loc mai potrivit decat o barca pescareasca. Pe tarm erau doua; pescarii se indeletniceau cu spalatul navoadelor. Erau barci obisnuite de pescuit, la fel cu cele care se folosesc si astazi pe lacul Ghenizaret. Barca in care S-a urcat Hristos era a lui Simon, cel care avea sa fie Apostolul Petru. Domnul l-a rugat sa departeze putin barca de mal si, dupa ce Simon a departat barca, a inceput sa invete multimile.

Iar cand a incetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mana la adanc si lasati in jos mrejele voastre, ca sa pescuiti.

Domnul a vrut sa arate deslusit ucenicilor Sai — si prin ei noua tuturor — ca prin El, cu El, toate sunt cu putinta celui ce crede, pe cand fara El toata lucrarea si stradania omeneasca ramane desarta ca mrejele pescarilor care toata noaptea trudisera si nu prinsesera nimic. Implinind unul din scopuri — invatarea poporului, Domnul a trecut acum la urmatorul. De aceea, i-a spus lui Simon sa mane la adanc si sa mai arunce o data plasele.

Si, raspunzand, Simon a zis: Invatatorule, toata noaptea ne-am trudit si nimic nu am prins, dar, dupa cuvantul Tau, voi arunca mrejele. St facand ei aceasta, au prins multime mare de peste, ca li se rupeau mrejele. Si au facut semn celor care erau in cealalta corabie, sa vina sa le ajute. Si au venit si au umplut amandoua corabiile, incat erau gata sa se afunde.

Simon nu stia inca cine este Iisus, inca departe fiind de credinta in Hristos Domnul, Fiul lui Dumnezeu, de aceea I-a spus: Invatatorule, dandu-I cinstirea pe care i-o dadeau si altii. Intai s-a plans ca trudisera in zadar intreaga noapte dar, din cinstire pentru invatator, a fost gata sa asculte si sa mai arunce o data mrejele. Dumnezeu rasplateste mai mult ascultarea decat truda. Petru a aratat ascultare, implinind indata cuvantul lui Hristos, cu toate ca trebuie sa fi fost nedormit si ostenit si necajit dupa o noapte de munca zadarnica. Ascultarea i-a fost rasplatita din plin prin mila lui Hristos (si prin ascultarea pestilor!). Cel care a facut pestii, le-a si poruncit sa se adune acum in plasele pescaresti, asa cum a poruncit altadata si vanturilor sa inceteze, si marii involburate sa se linisteasca.

Nu prin grai si prin vorbe, ci prin puterea lui Dumnezeu s-au strans pestii la locul hotarat lor. Adunand laolalta atata peste, Domnul a rasplatit si noaptea de truda a pescarilor, risipindu-le ingrijorarea si implinind trebuintele lor. Astfel si-a implinit si cel de al doilea scop din ziua aceea.

Vazand atata peste cat nu mai vazusera in viata lor, Simon si unul din cei ce erau cu el au facut semn tovarasilor sa se apropie cu cealalta barca. Si s-a umplut nu numai barca lui Simon, ci si a Iacov si Ioan, incat era cat pe ce sa se rastoarne; si poate s-ar fi rasturnat, daca nu era cu ei Domnul.

Iar Simon Petru, vazand aceasta, a cazut la genunchii lui Iisus, zicand: Iesi de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos. Caci spaima il cuprinsese pe el si pe toti cei ce erau cu el, pentru pescuitul pestilor pe care il prinsesera. Tot asa si pe Iacov si pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau impreuna cu Simon.

Simon a ingenuncheat inaintea lui Hristos. Nici nu i-a trecut prin minte sa puna la indoiala faptul ca pescuirea minunata i se datora lui Hristos, si nu stradaniilor lor innoite. Zguduit pana in adancul sufletului, Simon nu-L mai numeste pe Iisus „Invatatorule”, ci: Doamne. Oricine poate fi invatator, Domn insa numai unul. Auzind invatatura pe care Hristos o dadea multimilor de pe tarm, Simon L-a numit: „Invatatorule”. Dar acum, in fata acestei desfasurari de putere, il numeste „Domn”. Vedeti cum faptele sunt mai graitoare decat vorbele! Daca vorbim bine, oamenii ne vor numi „invatatori”; dar numai daca ne sprijinim vorbele prin fapte se va spune ca suntem „oameni ai lui Dumnezeu”. Se poate ca, ascultandu-L pe Hristos, Simon s-a minunat in inima Lui cat de frumos, cu cata intelepciune vorbeste. Cunoscand aceasta, Cunoscatorul de inimi l-a purtat pe Simon intru adancimi, ca sa-i arate ca El si lucreaza ceea ce invata.

Auzi ce-I spune Domnului Simon? In loc sa-i multumeasca pentru un asemenea dar, in loc sa-si arate uimirea in fata unei astfel de minuni, el zice: Iesi de la mine! Dar gadarenii nu L-au rugat si ei pe Hristos sa plece de la dansii dupa ce a vindecat pe indracit? Da, insa din alta pricina decat Petru. Gadarenii L-au gonit pentru ca erau lacomi, pentru ca le parea rau de porcii pe care demonii ii inecasera cand fusesera scosi de Hristos din om. Petru insa spune mai departe: ca sunt om pacatos. Pentru ca se simtea nevrednic, de aceea L-a rugat pe Domnul sa plece de la el. Simtul pacatoseniei in fata lui publican aloneDumnezeu e o nestemata pentru suflet. Domnul o pretuieste mai mult decat toate imnele de forma intru lauda minunilor Sale; oricate astfel de imne inalta omul, fara simtamantul ca e pacatos, cu nimic nu se foloseste. Simtamantul pacatului duce la pocainta, pocainta duce la Hristos si Hristos duce la nasterea din nou. Simtamantul pacatului e inceputul drumului de mantuire.

Acum, la inceput, cutremurat de puterea Domnului, spune: Iesi de la mine!

Petru nu a fost singurul cuprins de frica. Iacov si Ioan, fiii lui Zevedeu, si toti cei dimpreuna cu dansii, erau in aceeasi stare. Toti, asadar, au inceput cu frica si au sfarsit cu iubirea. Cum este scris:

Frica de Domnul este inceputul intelepciunii (Pilde 1, 7).

Fricii lui Petru, care ingenunchease strigand, blandul Cunoscator de inimi ii raspunde:

Nu te teme; de acum inainte vei fi pescar de oameni si tragand corabiile la tarm, au lasat totul si au mers dupa El.

Au lasat barcile; faca cine ce-o vrea cu ele. Petru si-a lasat nu numai barca ci si casa, si soata; Iacov si Ioan l-au lasat pe tatal lor. Au pornit dupa Domnul. De ce sa-si faca griji? Nu se ingrijorasera destul toata noaptea neprinzand nimic? Cel atotputernic poate sa-i hraneasca si pe ei si pe ai lor. Cel care imbraca iarba campului mai stralucit decat se invesmanta regele Solomon poate sa-i invesmante si pe ei si pe ai lor. Hrana si imbracamintea sunt lucruri mici, pe langa Imparatia lui Dumnezeu la care ii cheama Hristos. Cine da lucrul mare, nu il poate da si pe cel mic? Tot Apostolul Petru scrie mai tarziu:

Lasati-i Lui toata grija voastra, caci El are grija de voi (I Petru 5, 7).

Dar in sfarsit, daca pestii cei muti si surzi din apa asculta de Domnul, cum sa nu asculte oamenii acestia, fapturi cuvantatoare fiind?

Cand Dumnezeu inzestreaza pe cineva cu bogatiile Lui negraite, nu vrea ca bogatiile acestea sa se impotmoleasca, precum talantul ingropat de sluga netrebnica, ci sa fie impartite cu altii. Petru a chemat cealalta corabie ca sa fie loc pentru multimea de pesti; a impartit totul cu prietenii sai, cu Iacov si cu Ioan si cu cei dimpreuna cu dansii. Iacov si Ioan, si cei dimpreuna cu dansii, au trudit la mreje, la incarcatul pestilor in barca, la vasle. Sa cunoasca orice om care primeste un dar de la alt om, ca darul nu vine de la om ci de la Dumnezeu; el trebuie neintarziat, fara zabava, sa inceapa sa lucreze la pastrarea, inmultirea si impartirea darului primit.

Intelesul tragerii corabiilor la tarm si parasirea lor si a toate pentru a-L urma pe Hristos, este ca omul daruit de Dumnezeu, cand se avanta la adanc, lasa toate: nu numai trupul cu patimile si cu legaturile sale pacatoase care l-au tinut pana atunci, ci si duhul vechi, cu legaturile lui cu tot, si merge dupa Cel care imbraca in vesmantul nou al mantuirii pe cel chemat, ducandu-l mereu, la chemarea Lui, intru adancuri.

Faptul ca Domnul l-a numit pe Petru pescar de oameni inseamna ca apostolii, episcopii, preotimea si toti crestinii primitori de darul lui Dumnezeu trebuie sa lucreze, din dragoste si din datorie, intru prinderea — adica mantuirea — a cat mai multi oameni. Fiecare dupa darul sau: cine a primit mult trebuie sa aduca mai mult, iar de la cine a primit mai putin, mai putin se asteapta, asa cum a aratat Domnul in pilda talantilor. Slujitorul care a primit cinci talanti a adus zece, iar cel care a primit doi a adus patru. Nimeni insa sa nu se faleasca cu darul lui Dumnezeu ca si cand ar fi al lui, ferindu-si-l de oameni sau ingropandu-si-l in mormantul trupului, pentru ca un astfel de om isi aduce singur asupra sa judecata in focul Gheenei, acolo unde este plansul si scrasnirea dintilor.

Aceasta pericopa este plina de invataminte pentru noi toti si pentru generatia noastra, cum pline erau mrejele de odinioara de peste binecuvantat. O, de-ar primi oamenii zilelor noastre macar invatatura despre ascultare! Cu ascultarea de Dumnezeu vin toate celelalte; tot binele pe care si-l poate dori inima omeneasca se prinde in plasa de aur a evanghelicei ascultari.

- Advertisment -

Cele mai populare

Munții Șureanu-Fundătura Ponorului

Nu-i ușor de ajuns în Fundătura Ponorului, colțul de rai din Munții Șureanu. Ai nevoie de entuziasm, de răbdare, dar și de...

PNL, USR sau PSD?

Sănătatea în programele de guvernare: PNL promite investiții masive, PSD vrea dezvoltarea rețelei de centre comunitare, iar USR plănuiește liberalizarea sistemului de...

Studenți voluntari în lupta cu Covid-19

Primele ordine de repartizare a studenţilor voluntari care se vor alătura cadrelor medicale aflate în prima linie, responsabile în continuarea îngrijirilor medicale...

Călătoria cu avionul, doar pentru cei vaccinați anti-covid

În viitor, companiile aeriene vor permite accesul la zborurile internaționale doar pasagerilor care au fost vaccinați împotriva Covid-19, conform declaratiilor șefului companiei...

Comentarii recente