Regele Irod (tetrarhul) ordonase tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul “în temniță”. După aflarea acestei vești triste, prin intermediul ucenicilor lui Ioan, Domnul nostru Iisus Hristos Se retrage singur într-un loc izolat. Remarcăm faptul că Mântuitorul avea deseori obiceiul de a Se retrage în singurătate pentru a Se ruga și a posti (vezi și Matei XIV; 23), modelul Său fiind urmat de pustnicii de mai târziu. Cu toate că a plecat singur, nu a durat mult timp și o masă mare de oameni, tineri și bătrăni, din diferite cetăți, s-a îndreptat “pe jos” spre locul în care Se găsea Iisus. Oamenii erau dornici să-L asculte și să își hrănească sufletele cu învățătura Lui, deoarece “celebritatea” Sa, dacă putem s-o numim așa, se răspândise în popor, date fiind în special minunile pe care le săvârșea și care grupau în jurul Său mulți năpăstuiți.
Astfel că, Îl vedem pe Iisus înconjurat de “cinci mii de bărbați, afară de femei și de copii”, deci de o mulțime imensă. Cu toții Îl ascultau, într-o liniște desăvârșită, propovăduindu-le Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu. Simțeau în adâncul ființei lor că le vorbește o Persoană Care are multă putere, ale Cărei cuvinte le atingea inima și le îndemna voința spre acțiune, spre făptuirea binelui. Dintre cei prezenți făceau parte și mulți bolnavi, pe care Domnul îi tămăduiește îndată. Cu siguranță, văzându-le suferințele pe care le îndurau, “I S-a făcut milă de ei”. Se lasă seara. Nimeni nu a sesizat trecerea timpului. Erau prea captivați de cele ce se vorbeau și se făceau. De fapt, în prezența Mântuitorului nici nu se mai raportau la timp, ci se aflau într-un prezent continuu. La un moment dat, ucenicii se apropie de Învățătorul lor. Urmează un dialog scurt, care precede însă o mare minune dumnezeiască, relatată de Sfântul Matei în capitolul XIV al Evangheliei sale, versetele 14-22: “Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El și I-au zis: locul este pustiu și vremea iată a trecut; deci, dă drumul mulțimilor ca să se ducă în sate, să-și cumpere mâncare. Iisus însă le-a răspuns: N-au trebuință să se ducă; dați-le voi să mănânce. Iar ei I-au zis: Nu avem aici decât cinci pâini și doi pești. Și El a zis: Aduceți-Mi-le aici. Și poruncind să se așeze mulțimile pe iarbă și luând cele cinci pâini și cei doi pești și privind la cer, a binecuvântat și, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulțimilor. Și au mâncat toți și s-au săturat și au strâns rămășițele de fărâmituri, douăsprezece coșuri pline. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbați, afară de femei și de copii. Și îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie și să treacă înaintea Lui, pe țărmul celălalt, până ce El va da drumul mulțimilor”.
În ceea ce privește simbolistica acestei relatări evanghelice, doresc să mă opresc asupra a trei elemente, și anume: pâine, pește și cifra doisprezece. Și le voi trata în ordine inversă, pentru a ajunge la esență.
Cifra “doisprezece” desemnează semințiile lui Israel
Iacob, care a trăit în secolul al XVII-lea î.Hr., este considerat părintele poporului Israel. Era fiul lui Isaac și nepotul patriarhului Avraam. Totodată, Iacob a fost tatăl celor doisprezece fii, care au devenit strămoșii celor douăsprezece seminții ale lui Israel, dintre care Iosif a fost vândut de frații săi ca rob în Egipt (Facere cap. XXXVII). Poporul Israel, în ciuda faptelor minunate săvârșite de Iisus, totuși nu L-a acceptat ca Mesia, ajungând chiar să-L condamne la moarte pe Cruce. Tot doisprezece a fost și numărul Apostolilor aleși de Domnul Hristos, ca și colaboratori apropiați ai Săi și receptori ai misiunii Sale. Aceștia, fiind permanent în prezența Domnului, au asimilat învățătura Sa, pe care au transmis-o pe cale orală generațiilor următoare, unii fixând-o în scris și adresându-se atât celor douăsprezece seminții “necredincioase” ale lui Israel, cât și tuturor neamurilor de atunci și până la sfârșitul lumii.
Semnul în formă de “pește” reprezintă simbolul lui Iisus Hristos. În limba greacă, “pește” se traduce prin “ihtis” și fiecare literă componentă a acestui termen constituie inițiala câte unui cuvânt din cadrul expresiei “Iisus Hristos Teou Iios Sotir”, adică “Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul”. Peștele era un semn de recunoaștere între creștini în timpul sângeroaselor persecuții declanșate de împărații romani la începutul perioadei de cristalizare a creștinismului. Când doi sau mai mulți creștini care nu se cunoscuseră anterior se întâlneau, desenau discret un pește, dovadă că aparțin Mântuitorului Hristos, pentru Care își dădeau cu bucurie chiar și viața. De altfel, termenul “creștin” derivă etimologic de la “Hristos”, însemnând “unsul lui Dumnezeu”.
Material vorbind, “pâinea” este un element de bază care contribuie la întreținerea existenței umane. Însă, ea comportă și un alt sens: unul de natură spirituală. Pe când învăța în sinagoga din Capernaum, Iisus a rostit următoarele cuvinte: “Eu sunt pâinea vieții… Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu… Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare și sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el…” (Ioan VI; 48, 51, 54-56). Este vorba, desigur, despre Sfânta Împărtășanie, fără de care nimeni, oricât de curată viață pământească ar avea, nu poate moșteni viața cea veșnică. De asemenea, “pâinea” simbolizează și cuvântul lui Dumnezeu sau învățătura Sa curată, sfântă, mântuitoare și dătătoare de viață, spune Pr. dr. Ioan Mircea în Dicționar al Noului Testament. În măsura în care pâinea potolește foamea trupului, tot așa cuvântul dumnezeiesc hrănește sufletul, fiindcă “nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei IV; 4) și care este “duh și viață” (Ioan VI; 63). Împlinind voia lui Dumnezeu prin hrănirea sufletului cu învățătura Sa și împărtășindu-ne cu “Pâinea Hristos”, putem nădăjdui să dobândim partea cea de-a dreapta în Împărăția cerească.
Pâinea, ca jertfă, a fost folosită de Mântuitorul Iisus Hristos la săvârșirea Cinei celei de Taină, moment în care a instituit Sfânta Euharistie: “Iisus, luând pâine și binecuvântând, a frânt și, dând ucenicilor, a zis: Luați, mâncați, acesta este trupul Meu. Și luând paharul și mulțumind, le-a dat, zicând: Beți dintru acesta toți, că acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei XVI; 26-28, Marcu XIV; 22-24, Luca XXII; 19-20). Apoi, Domnul a adăugat: “Aceasta să faceți întru pomenirea Mea… Căci ori de câte ori veți mânca această pâine și veți bea acest pahar, moartea Domnului vestiți până când va veni” (Luca XXII; 19, I Corinteni XI; 24-26). Astfel, scrie Părintele Dumitru Stăniloae, “prin Euharistie se perpetuează <<amintirea>> faptului că Hristos S-a întrupat, S-a jertfit și a înviat. Avem în ea dovada acestui fapt. Dar <<amintirea>> lui se perpetuează ca un fapt continuat cu noi înșine în mod real. <<Amintirea>> aceasta este o amintire prin rămânerea lui Hristos Cel întrupat, jertfit și înviat în unire cu noi. De amintirea aceasta e legată și amintirea făgăduinței lui Hristos că va rămâne, ca Cel întrupat, răstignit și înviat, în unire cu noi. Prin Euharistie <<vestim>> Întruparea, Răstignirea și Învierea Fiului lui Dumnezeu ca om, nu numai urmarea lor ca niște fapte trecute, și nu ca o realitate repetată, ci prelungită pe plan nevăzut și în noi”.
