Cele ce se aud pe piața mitei și acorupției endemice ce bântuie pe la noi, prin republică, nu pot decât să tefacă să te întrebi dacă faptele sunt adevărate ori am intrat într-un fel de jocal ficțiunii nelimitate. Pentru că bunul simț, care pare o marfă tot mai rarăîn spațiul nostru mioritic, ți-ar da ghes să-ți spui că nu poate să fieadevărat.Cum adică, într-o țară în carevenitul mediu al cetățeanului obișnuit se măsoară în câteva sute (nu preamulte) de euro, vorbim de șpăgi de milioane de dolari, de onorarii de avocattot pe-acolo, de ”atenții” ocazionale de sute de mii, de mașini și vile care întrecîn opulență pe cele ale vedetelor de la Hollywood. Și, cu fiecare zi care trece,nivelul la care are loc devoalarea unor fapte de corupție urcă tot mai mult pescara infinită a ierarhiei statului și a organismelor care sunt menite să neapere de acest flagel. Deocamdată am ajuns la nivelul Curții Constituționale.Că Parlamentul este aproape decimat de procurori, iar baronimea locală abia mairăsuflă sub presiunea acelorași.În ce țară trăim, oare? În Româniacare se chinuie de câteva decenii să-și depășească statutul de țară eternsubdezvoltată sau în vreun regat de prinzona Golfului în care milioanele se numără precum la noi sutele, de lei,firește. Oare nu a fost prea amețitoare escaladarea atît de rapidă a acestor culmi de prosperitate și bunăstare pentru o elită de strânsură care, după austeritatea ceaușistă, s-a trezit abruptîntr-un adevărat pământ al făgăduinței?Că, trebuie să recunoaștem că înperioada revolută era măcar un soi de egalitate în sărăcie, deși niscaivaprivilegii erau și pe-atunci pentru protipendada de partid și de stat, pentrusecuriști și directorimea marilor combinate și IAS-uri. Dar unde erau acesteprivilegii, față de traiul pe vătrai de acum al noii elite care dă semne cănu-și mai încape în piele de bine, uitând până și ceea ce se cheamă o minimalărușine față de semeni. Și când spunem elite și trai bun, nu ne referim laprotagoniștii inițiativei private care au măcar justificarea inventivității șiriscului pe care le asumă, ci la profitorii manoperelor cu Statul, care îșibagă până și dincolo de cot mâna în avuția de obște, în detrimentul oamenilor”de rând” care au doar dreptul să tacă și să înghită.Ceea ce frapează este niveluluriaș, dizgrațios, am spune, al plăților informale. Cunoscătorii spun că șiprin Occident există mijloace de ”stimulare” a politicienilor implicați în totsoiul de inițiative cu miros economic-financiar. Pe considerentul că plățileformale, deși mai mari decât la noi, sunt totuși derizorii în raport cu ordinulde mărime al afacerilor ce se derulează sub auspiciile respectivilor. Acoloînsă vorbim de fracțiuni infime, în timp ce la noi comisioanele tind până pe lajumătate din costurile implicate. Vezi, cazul autostrăzilor!S-a observat cu îndreptățire cădacă furăciunea generalizată nu s-ar fi produs, nu era nevoie de măsurile de austeritate mult hulite. Că, în mod cert, ținând cont de resursele noastre apreciabile, am fi progresat mult mai rapid în recuperarea decalajelor și am fiavut, în orice caz, o imagine infinit mai onorabilă decât avem astăzi înspațiul european și mondial.Corupția generalizată este uncancer al României actuale, care cu drept cuvânt, poate fi sau chiar este unpericol de securitate pentru însă și statalitatea noastră. Exemplul Ucrainei poate fi edificator. Ea distruge încrederea în organele alcătuirii statale și subminează interesele esențiale ale acestuia. Mai ales că actul de corupțieeste inițiat și valkorificat, adesea, din exterior. Corupția înseamnă irosirearesurselor națiunii pe investiții iluzorii și neproductive, de genul vilelor,mașinilor și a altor obiecte de lux, înseamnă condamnarea la sărăcie și subdezvoltare perpetue.De aceea lupta anticorupțietrebuie să continue și cu mai mare asiduitate și, cu siguranță, și legislațiaspecifică trebuie să devină mai fermă și mai necruțătoare. Confiscarea extinsă a averii celor vinovați ar trebui să fie pedeapsa cea mai mică.
Mihail Fodor.
