Motto: „Toată viața mi-a plăcut natura. E mai bună decât oamenii.” Ernest Hemingway
Ați stat vreodată de vorbă cu o frunză? Dar cu o mămăruță? Ah, nu prea știți ce e aia?! E o insectă din regnul Animalia, încrengătura Arthropoda, clasa Insectelor, ordinul Coleoptera, familia Coccinellidae, genul Coccinella. Mda, tot nu ați înțeles nimic… Căutați în D.E.X…
Trebuie să recunosc faptul că nu e tocmai ușor să porți un dialog civilizat cu plantele, insectele sau animalele. E mai degrabă un monolog pentru care medicii psihiatri te-ar solicita să le treci pragul cabinetelor. Dar, credeți-mă, este un exercițiu reconfortant și absolut benefic pentru fiecare dintre noi. Chiar și Becali o face, care ne-a informat deunăzi că în fiecare dimineață vorbește cu pomii și cu oile lui. Rezonanța este diferită, evident, pentru fiecare om, dar merită efortul. Frunza te ascultă și-ți transmite stări, idei, nuanțe. Îți deschide sufletul. Te poartă prin locuri în care oamenii nu ajung niciodată vorbind doar între ei. Mămăruța e fragilă și neajutorată. Ca și fluturii. Dar te umple de zboruri, de culori, de speranțe. Îți dă aripi atunci când simți că te-ai împotmolit în ceața cotidiană. Îți smulge un surâs atunci când toate oceanele lumii s-au adunat în ochii tăi. Și-ți dă elan. O furnică îți poate arăta puterea grupului, ordinea și disciplina. Privighetoarea îți intră în suflet și-ți fâlfâie sentimentele. Păpădia nu uită să-ți amintească faptul că totul e atât de efemer, încât esențială e doar clipa. Și, într-o clipă, bobul de strugure îți îndulcește viața plină de fiere, de ură, de durere…
Omenirea a evoluat într-un ritm infernal. Avem aproape totul de-a gata, totul e robotizat, cibernetizat, clonat. Găina care n-a văzut niciodată soarele ne dă ouă sterpe, fără găinaț pe coajă și gata ștampilate. Pătlăgica de sub folia de naylon, injectată și tratată „medicinal” ne dă culoare. Fără gust. Văcuța din grajdul fără fân ne livrează direct laptele făcut praf, după zeci de pasteurizări. Totul e fad, sec, inodor, incolor și, ce e mai important, fără sentiment. Oamenii aleargă de la o slujbă la alta, dintr-o țară în alta, nemaiavând timp să se oprească asupra naturii. Ba mai mult, o distrug cu bună știință pentru a face loc „progresului”. Omenirea progresează cu pași uriași, călcând în picioare însăși baza ei, natura. Tot ce e natural e pe cale de dispariție. Odată cu natura dispar și sentimentele, stările, trăirile emoționale și visele. În curând nimeni nu va mai vorbi cu o mămăruță pentru că aceasta nu va mai exista decât în fotografii. În curând nimeni nu va mai ști să iubească și să definească emoția. Sufletul omenesc devine tot mai arid și mai sterp. Se va transforma treptat într-un nonsuflet, într-o nonexistență. Omul nu va mai trăi, va exista doar. Nu va mai simți, va vedea doar. Va vedea o frunză într-un atlas geografic și o mămăruță într-unul zoologic. Apoi va da pagina… și va ieși pe asfalt aruncându-se-ntr-o mașinărie sofisticată care-l va duce pe o planetă moartă pe care el, omul, va trebui să o populeze… cu plastic, cu oțel, cu piatră.
Probabil că e abstract ceea ce scriu, dar asta cred, asta simt. Simt că tot ce e frumos și viu o să dispară. Simt că frunzele vor dispărea asemeni valurilor pe care niciodată nu le putem prinde în mâini. Se vor spulbera alături de mămăruțe, de fluturi sau de privighetori. Natura se va transforma în piatră, în plastic, în iluzie. Va muri lăsând loc omului nou, robotizat, rece și imun la tot ce-l înconjoară.
M-a întrebat, recent, un amic de ce nu mai durează relațiile în ziua de azi. Care relații? Sunt doar împreunări fiziologice bazate pe dorință și nu pe credință. Nimeni nu mai crede în celălalt, doar îl dorește. O vreme. Apoi va dori altceva. Pe altcineva. După ce acțiunea de posedare și deposedare a avut loc, partenerii se părăsesc. Nimeni nu mai are timp să se oprească asupra sufletului partenerului, îi vrea doar trupul. Trup care lipsit de atingerea unei frunze, ori de zborul unei mămăruțe nu mai are strălucire, vigoare și miros. E doar un corp care se poate folosi un timp. Un corp mort, fără viață adevărată, care trece prin fața ochilor noștri ca o fantomă evanescentă. Noi înșine devenim fantome, deși, în sinea noastră, ne credem cei mai buni, cei mai deștepți și cei mai puternici. Dar procesul recunoașterii are loc doar prin percepția din ochii celuilalt. Noi însă, ne oglindim într-un ciob de sticlă iluzoriu, fără a ne mai obosi să căutăm oglindirea în ochii partenerului, a semenului, a omului simplu de lângă noi. Suntem, cu toții, niște Dumnezei, care, loviți de hybris-ul antic, suntem convinși că ni se cuvine totul, că putem distruge totul, și că vom dăinui etern pe planeta Pământ. Amarnică iluzie! Și cu toate că știm cu toții acest lucru nu facem nimic pentru a ne schimba. Trăim în inerție într-un carusel al autodistrugerii perpetue, al anulării noțiuniii de viață. Natura nu înseamnă plastic, nu este iluzie, nu este lapte praf, nu este găină care n-a văzut soarele, și nici roșie injectată de inginerii agronomi. Ea este o frunză, o mămăruță, o ciocârlie, un vierme dintr-un măr… E-he-hei, unde sunt viermii din merele de altădată? Dar laptele, gros ca smântâna, din țâța vacii care rumegă apatic în grajdul plin de bălegar puturos? Natura este culoare și miros. Este sentiment… Dar, oare, pentru cât timp?
Sorin Oros
