Motto: ”Unii produc fericire oriunde se duc. Alții, oricând se duc.” Oscar Wilde
Săptămâna trecută, dacă ar mai fi trăit, Nicolae Ceaușescu ar fi împlinit 98 de ani. A murit la 71. Împușcat. Nu-mi propun să-l elogiez acum pe fostul cizmar ajuns dictator. Au făcut-o destui. S-au scris sute de cărți despre el. Pe unele le-a scris chiar el. Mă rog, așa consemnează istoria, deși cred că el n-a scris, în viața lui, nici măcar o scrisoare de amor adresată coanei Leana, academiciana. În schimb, „a scris istorie”, a rămas în istorie, mai concret. Acum cizmarul face parte din istoria poporului român. E printre Decebal, Țepeș, Ștefan, Cuza, Ferdinand, Carol, Băsescu, etc. A fost președinte, a condus țara, poporul român. A fost un om needucat, lipsit de școală și de cultură. Dar nu a fost tocmai prost, niște urme de inteligență îi mai mișunau prin creier. A fost paranoic. A fost și curajos, stând în fața ursului răsăritean, demn și ferm.
A fost iubitor și tolerant cu Leana. Răzbunător și intolerant cu restul, cu poporul. Mai ales cu intelectualii. Iubea țăranii atât de mult încât i-a adus la oraș, luându-le vitele și ogoarele. Ca să facă blocuri pentru muncitorii care erau de-ai lui. Pe-ăștia-i iubea cel mai tare. De-aia le-a și făcut fabrici și uzine. Iubea animalele. Atât de mult încât le împușca, după ce gonacii servili i le aduceau în bătaia puștii. Iubea grandoarea. Normal, ca orice om „mic” care ajunge mare. Când s-a văzut „mujicul” din Scornicești președintele țării, a început să dicteze ce și cum să se facă. De la coliba părintească până la Casa Poporului, un mamut grotesc, a fost doar un pas. Pe care micul tiran l-a făcut demolând orașul pentru că așa a vrut… mușchii lui. Avea idei, omul! Încăpățânat ca un catâr se băga peste tot, trecea peste ingineri, specialiști, arhitecți și dicta el, printre bâlbe, cum trebuie să arate blocul, strada, fabrica. Era polivalent, căposul, că doar era președintele țării. În optica lui președintele știa tot, se pricepea la tot, dicta tot. Chiar și cât să se fută poporul. De-aia au apărut „decrețeii”. Eu, de pildă, sunt unul dintre ei. Poate că ar fi trebuit să-i mulțumesc țăranului, pentru că și-au tras-o ai mei, la indicațiile lui.
Nea Nicu iubea sărmanii. Dar nu pe-ai noștri, ci pe ăia din lumea a treia. Făcea vizite dese, prin Africa, consolându-i ba cu tractoare, ba cu utilaje, de orice fel. Apoi se-ntorcea cu diamante și blănuri. Pentru coana Lenuța. Care-și încălzea prunuța. Prunuță chinuită, în tinerețe, când lupta în ilegalitate, cu diferiți tovarăși. Nea Nicu iubea și artiștii. Cărora le dicta ce filme, ce texte, sau ce piese de teatru să scrie. Toate cu tovarăși și tovarășe, în fabrici și uzine, care construiau socialismul științific, cu dârzenie, cu sudoare și jertfe, luptând eroic cu imperialiștii decadenți. Nicolae iubea și arta fotografică. Pozele lui „într-o ureche” atârnau în fiecare încăpere, din fiecare clădire, din fiecare cătun, sat, comună, oraș și municipiu. Doar la budă nu se găsea poza lui. Dar s-a compensat totul în 1989, când toate buzile țării s-au înfundat cu poze „într-o ureche”. Dar ce nu iubea, tovarășul Nicolae? Adora, pur și simplu, cetățenii pe care-i vroia la defilare, de 23 August, într-un spectacol hidos și de prost gust. Adora mulțimile, adora să fie adulat, lăudat și iubit de popor. Popor care era adus cu forța pe străzile pe care trecea titanul.
Ba nu, tiranul! Pelticul ăsta a fost convins că e iubit de popor. Nici nu-i mare lucru având în vedere ce popor curajos și cu inițiativă este poporul român. E drept că domnea teroarea, în orice casă, că securiștii îți intrau chiar și-n pat, că soția își turna soțul și invers, dar cred că sârbii, de exemplu nu ar fi dormit atâția ani. Ori noi, mămăligari cu pedigree, am tăcut zeci de ani construind comunismul. Am răbdat foame, frig, teroare, ne-am cultivat citind cărți cu și despre Ceaușescu, ne-am uitat, exclusiv, la el în cele două ore în care emitea Televiziunea Română. Am murit la Canal, la Casa Poporului, în mine, ori pe șantierele unde se construiau blocuri, de beton, în 30 de zile. Am născut copii chiar dacă nu vroiam, am furat ce am putut, fiecare de la locul lui de muncă, am trăit în teroare și-n mizerie. Iar acum, unii dintre noi, regretă acele vremuri. „Mai bine era pe vremea lui Ceaușescu” urlă mulți! Da, mulți… proști.
Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar doar un prost ar vrea să nu aibă ce mânca (înafara celebrelor chiftele de pește!), să stea cu șuba pe el, în casă, să bea bere cu gust de ulei, să defileze de 23 August, să fie delegat șase luni, pentru a construi un cartier la Mizil, el fiind din Caransebeș… Doar un prost plânge că nu mai are cine să-l toarne la Securitate, sau că acum are telefon mobil, calculator, 100 de canale TV și toate titlurile, de la Dostoievski la Frații Grimm, în librării. Doar un prost poate regreta că acum, dacă-l țin ouăle, poate avea două servicii (mă rog, job-uri!) și poate aduce mai mulți bani în casă. Unde mai pui că acum, prostul cu regrete, se poate destinde în Maldive, în Tenerife sau în Mexic. Atunci o făcea la Amara, Căciulata și Saturn… Există încă zeci de motive pentru care nimeni, niciodată nu ar trebui să regrete că am scăpat de comunism, de teroare. Cei care o fac, ori au fost atunci în funcții mari și acum sunt niște „gioarse” nebăgate-n seamă, ori au fost prea mici ca să simtă cum era atunci și acum cred doar ceea ce le spun părinții. Părinți care, la rândul lor, au „furat de-au stins” de la locul lor de muncă. Altfel nu ar fi supraviețuit.
În concluzie, nu regretați niciodată holera. Chiar dacă acum, unii au cancer, ăsta se mai poate trata. Sau se poate emigra în zone unde holera încă bântuie: China, Coreea de Nord, sau Cuba!
Sorin Oros
