Motto: „Tot ce sunt sau ce sper să devin îi datorez îngerului care a fost mama!” Abraham Lincoln
5 iunie 1939! În acea zi, în plin război mondial, se năștea într-un sat din Câmpia Transilvaniei, Iuriu de Câmpie, o fetiță. S-a născut printre alți zece copii, băieți și fete, care, mai apoi, și-au luat fiecare, viața în piept. Fetița aceasta, Susana, pe numele ei, s-a născut altfel decât ceilalți frați și surori. Altfel decât ceilalți oameni. Luxație congenitală e denumirea medicală a anomaliei cu care s-a născut fetița din 1939. Un picior mai scurt cu 2 cm, altfel spus. Erau ani grei, anii războiului, a condițiilor mizere și a ocupației hortyste. Dacă ceilalți zece copii se jucau liniștiți, prin curte, Susana se târa pe brânci, până pe la patru-cinci ani. Ar fi vrut să alerge, ca și frații și surorile ei, dar nu putea. Îi petrecea doar cu privirea și, adesea, plângea de neputință. Așa i-a trecut copilăria… Apoi, la școală, își aștepta surorile mai mari să vină de la ore, pentru a le lua încălțările, cu care mergea la orele de prânz, la clasa ei. În acei ani școala se făcea pe grupuri, de la 8 la 12 și de la 12 la 16. Cei unsprezece copii nu aveau toți pantofi și sandale proprii. Și le împrumutau unul altuia. Nu aveau nici chiloți, mai ales vara, când, pe câmp, se ștergeau cu frunze de brusturi… Au fost vremuri grele, care acum par neverosimile. Bunicii ei au fost chiaburi și în 1945, la colectivizare, statul comunist le-a luat tot. Și magazinul, și bufetul, și batoza… Fiind considerată fiică de chiabur (deși, ea era doar nepoată!) nu i s-a permis să se înscrie la un liceu și a fost nevoită să urmeze o școală profesională. După cele opt clase absolvite la Cojocna, a făcut Școala de Comerț, la Bistrița și la Oradea. A ajuns vânzătoare. La început, la magazinele sătești din câteva comune apropiate de Cluj, iar mai apoi, la magazine de confecții, și de stofe și mătăsuri, din marele oraș. S-a căsătorit, între timp, cu un băiat frumos dintr-un sat vecin, Ceanu Mare. La Turda, în singurul hotel din oraș, de 8 Martie, au conceput un copil. Apoi, băiatul acela frumos a devenit parchetar. Se iubeau, ca orice tineri căsătoriți, și au decis să se mute la Cluj. Comuniștii construiau cartiere noi, de pe-o zi pe alta. Se muncea cu avânt revoluționar pentru realizarea socialismului științific. Toți credeau în această utopie, în special oamenii simpli, de la țară și fără școală multă. Au crezut și Susana și băiatul acela frumos, Petru. Mai ales, când au primit cheile unui apartament cu două camere, pe care urmau să-l achite în rate. Ce bucurie pe ei! Ce frumoasă era viața!
Am început să cresc, să zburd, ca un copil năstrușnic și sănătos. Și la cap și la picioare. Susana își învăluia puiul cu o dragoste exacerbată, cu o dragoste de mamă pe care nu o poate înțelege decât… o mamă. Când puiul și-a rupt o mână, de trei ori într-un an, a crezut că înnebunește de durere. Dar a trecut…! A trecut și peste dispariția lui din fața blocului, preț de câteva ore bune, când acesta avea doar 7 ani, dar se credea un vânător de temut. Pentru că doar așa se poate explica expediția copilului, la o baltă din apropierea cartierului, unde alături de alt amic năzdrăvan, a vânat broaște pe care le-a băgat apoi în bidoane goale de vopsea, peste care puneau carbid, amuzându-se cum explodau bietele amfibiene, fără nicio șansă de supraviețuire. Când l-a zărit, în fața ușii, târziu în noapte, mirosind a carbid, plin de noroi și cu bucăți de Bombina variegata variegata, pe față și prin păr, a plâns de bucurie. Mai târziu, când Miliția i-a bătut la ușă venind să ridice cărțile furate de „prințișor”, de la librăriile din oraș, a plâns de supărare. Dar toate astea fac parte din viață și Susana a înțeles asta. A înțeles și că puiul vrea să devină actor, și l-a încurajat și sprijinit în toate cele șase tentative de admitere. Apoi, puiul a plecat urmându-și calea, iar Susana a rămas cu băiatul ăla frumos, Petru, care, între timp, s-a îmbolnăvit. În urmă cu zece ani, în 2006, a părăsit-o, iar Susana a rămas singură, a rămas văduvă. Cu timpul, oasele i s-au înmuiat, sănătatea i s-a șubrezit, iar piciorul ăla mai scurt cu 2 cm s-a mai scurtat și el. Acum diferența este de 9 cm. Se mișcă greu, bâjbâie de ici-colo, o dor toate cele, dar îi mulțumește lui Dumnezeu în fiecare zi. Este o femeie cu mintea limpede, cu o gândire sănătoasă, deloc alterată de cei 77 de ani pe care i-a parcurs, cu greutăți și cu bucurii, deopotrivă.
Măicuța mea dragă nu îți doresc „La mulți ani”, ci „Ani cu multă sănătate”. Îți doresc să fii lucidă, să te poți mișca, să nu te doară nimic și să ai liniște în sufletul tău minunat. Te iubesc, măicuță dragă! Îți mulțumesc că m-ai născut, că m-ai educat, că m-ai școlit și că m-ai făcut om! Ești cea mai frumoasă și cea mai bună mamă!
Sorin Oros
