Motto: „Prostia este o suferință nedureroasă a inteligenței” Emil Cioran
Străbunicul meu m-a vizitat din nou. E mare pișicher acest bătrân meteoric; apare doar când vrea el, foarte rar, ne spune o pățanie din vremea lui, apoi dispare și doarme pe-un pat pufos „la Est de Eden”. De obicei, când apare e destul de agitat și, firesc, ne agită și pe noi. Acum ne-a povestit una de „stă mâța-n coadă”!
Cică acum căteva sute de ani, când era adolescent, exista la el în sat un Circ. Atunci, ca și acum, toate „se mișcau” doar politic. Adică toate funcțiile de conducere ale instituțiilor publice din satul moșului se câștigau de către doritorii, extrem de bine pregătiți (se-nțelege!) prin concurs legal, organizat și aranjat de către primar. Ei bine, după ce primarul, un venetic aciuat în satul bătrânului meu străbun s-a enervat pe o fiară, care-l mușcase de suflet când impozantul edil era în culmile gloriei, acesta, cu sufletul sfâșiat de durere și de angoase a decis să țină Circul sub control. Sub propriul control. Și, logic, a organizat un concurs, legal, pentru a-și cocoța deasupra trapezului marioneta docilă, ignobilă și parvenită. Așadar i-a eliminat, legal, pe doritorii care, competenți și cu studii de specialitate aspirau la șefia fiarelor, clovnilor și trapeziștilor, și l-a „uns” șef peste „circărie” pe un țăran. Fiind vorba despre o instituție dintr-un sat nici că se putea găsi un om mai potrivit ca acest țăran lipsit de cultură, agramat, fără studii de specialitate, și despre care se spunea că a falimentat fostul C.A.P. O vorbă românească spune că „Prostul dacă nu-i fudul parcă nu e prost destul”. Și, conform proverbului, țăranul proptit șef peste Circ și-a arătat fudulia. Adică a început cu promisiuni măgulitoare „că voi face”, „că voi drege”, „că vă voi da salarii mai mari”, „că doar eu pot să fac asta pentru că am tot sprijinul primarului”, etc. Evident că totul a rămas neschimbat. Mai mult decât atât, țăranul străbunului meu nu făcea absolut nimic fără consimțământul veneticului care l-a proptit șef peste dobitoace. Nu-și punea semnătura pe nimic decât după ce-l informa pe edilul Spân care conducea sătucul. Rapid, fiarele și-au dat seama cu cine aveau de-a face și râdeau (sau rânjeau!) de isprăvile acelui țăran, care în îngâmfarea lui, se plimba țanțoș printre viețuitoarele Circului, cu o servietă de pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Cineva i-a găsit și lucrarea cu care a câștigat, legal, concursul și a făcut-o publică. Desigur, gramatica este o materie dificilă, dar ea se studia și pe vremea moșului meu. Dar, țăranul, preocupat în anii de școală cu aratul, semănatul și recoltatul… societății securisto-comuniste s-a împiedicat de această materie și și-a frânt neuronii. Doar așa se poate explica sintagma uluitoare, din propria-i lucrare, „voi face pentru publicurile din cetate…”, sintagmă care, de departe, ocupă locul întâi la capitolul Fracturarea limbii materne într-o instituție de cultură. Și pentru că tot e la modă plagiatul, deși pe vremea aia nu existau calculatoare, țăranul străbunului meu a copiat, la șapirograf, lucrarea de concurs cu repertoriul Circului din alt sat, mai oltean. Apoi și-a făcut socotelile pe abac și chiar dacă nu-i dădea același rezultat, ca circarilor olteni, țăranul s-a aruncat în luptă cu cultura. Cu propria-i cultură. Întreg satul râdea de țanțoșul țăran care se vârâse, din dorința de mărire, in bocca al lupo. Fiarele au început să vocifereze, să-și arate nemulțumirea, dar… atât! Unii circari, dintre ăia care erau ahtiați după onoruri și funcții au acceptat să lucreze sub managementul acestui țăran de care râdeau deja, în hohote, și curcile. Treburile mergeau foarte prost dar nimeni nu făcea nimic. Fiarele se mulțumeau doar să rânjească de isprăvile țăranului, iar trapeziștii făceau volte și zburau liniștiți când prindeau câte un ciubuc. Clovnii erau obligați să râdă zilnic, simțind gustul sărat al lacrimilor în colțurile gurilor machiate excesiv pentru a-și masca durerea.
S-a aflat că Spânul îl pusese, legal, în fruntea Circului pe domnul țăran, deoarece niște străini se oferiseră să renoveze cupola Circului prin care ploaia încerca să mai spele din păcatele fiarelor. Și cum un politician bun e ăla care simte mirosul arginților încă înainte ca aceștia să iasă de sub matrițe, Spânul l-a „uns” legal pe țăranul din povestea bătrânului pentru ca acesta să poată controla traseul gologanilor. Firesc și legal! Străinii au dat banii, au muncit de mântuială și au vrut să plece. Dar acum țăranul nu mai vroia să preia lucrarea care era „varză”! „Nu semnez și-atât!” urla, depășit de situație, caraghiosul din povestea moșului meu. Se agita ca un leu în cușcă, roșu de furie și de neputință, dar țeapa o luase deja. Asta și pentru că, între timp, Spânul fusese alungat, cu pietre, de sătenii nemulțumiți. Iar la noul edil țăranul agramat nu avea trecere deloc. „De ce nu și-a dat demisia?” am întrebat naiv și dezgustat de tărășenia povestită. „Strănepoate cine e fraier să renunțe la un salariu baban pentru care nu trebuie să facă absolut nimic? În plus, era și orgoliul omului care, pălmaș și incompetent, s-a trezit, brusc, șef peste niște fiare care-l depășeau lejer la capacitatea intelectuală!” Am oftat trist… Apoi l-am întrebat:” Mi-ai tot zis că era un țăran… dar cum se numea? Poate a rămas ceva consemnat despre el…” Străbunicul matusalemic și nițel avariat la mansardă nu-și mai amintea exact. „Poate Ion… sau Vasile… ori Gheorghe… nu mai știu. Ceea ce contează e că a fost un țăran despre care nimeni nu a consemnat nimic. A rămas doar această poveste tristă, pe care ți-am spus-o, pentru a vedea că și atunci, ca și acum, politica fute totul prin satele țării!” M-am rușinat pentru că nu-l auzisem, niciodată, pe bătrân să înjure, dar i-am dat dreptate. Am vrut să-l mai întreb ce s-a ales de Circ și de țăranul lui, dar moșul plecase. Am rămas pe gânduri, trist, cu un gust amar și am repetat cu voce tare ultima replică a străbunicului: „… politica fute totul…”!
Sorin Oros
