“Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află şi celui care bate i se va deschide” (Matei VII; 7-8). De asemenea, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: “Rugaţi-vă neîncetat!” (I Tesaloniceni V; 17).
Ceea ce este hrana pentru trup aceea este şi rugăciunea pentru suflet. “După cum soarele e lumină pentru trup, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, tot aşa rugăciunea e lumină pentru suflet” (Sfântul Ioan Gură de Aur, “Despre rugăciune”, Cuvântul I, p. 205). Absenţa rugăciunii atrage după sine întunecarea sufletului prin păcat şi imediat compromiterea acestuia în efortul de-a se mântui. Şi ce poate fi mai grav decât pierderea sufletului? A nu iubi rugăciunea, înseamnă a nu-L iubi pe Dumnezeu. A nu voi să te rogi, înseamnă a nu dori să fii cu Dumnezeu.
Rugăciunea, pornită din inimă, este convorbirea intimă dintre noi şi Dumnezeu, momente în care ne descărcăm sufletul, ne plângem păcatele săvârşite, cerând iertare şi ajutor de la Tatăl nostru Cel ceresc, dar şi mulţumindu-I pentru toate darurile pe care le revarsă asupra noastră neîncetat. Ca o cheie de aur, rugăciunea ne deschide poarta spre iubirea şi bunătatea lui Dumnezeu, aducându-ne până în faţa tronului Său (“Rugăciunea este începutul oricărui bine şi pricina mântuirii şi a vieţii veşnice. Dacă cineva ar spune că rugăciunile sunt nervii sufletului, ar grăi adevărul. După cum datorită nervilor trupul se menţine, aleargă, stă drept, trăieşte şi stă strâns unit, iar dacă tai nervii strici toată armonia trupului, tot aşa şi sufletele, datorită sfintelor rugăciuni îşi păstrează armonia lor, se menţin şi aleargă cu uşurinţă pe calea bunei credinţe. Dacă te lipseşti de rugăciune, faci la fel ca şi cum ai scoate un peşte din apă. După cum pentru peşte apa este viaţa lui, tot aşa pentru tine, rugăciunea. Cu ajutorul rugăciunii poţi să te înalţi la Dumnezeu, poţi să te urci la ceruri şi să te apropii de Dumnezeu”. Vezi Sfântul Ioan Gură de Aur, “Despre rugăciune”, Cuvântul II, pp. 212, 214-215). Să nu o neglijăm. Dacă avem vreme pentru distracţii, putem spune că nu ne ajunge timpul pentru rugăciune? Numai cel care nu vrea să se roage poate spune acest lucru. Unirea cu Dumnezeu, afirmă Vladimir Lossky, nu se poate săvârşi în afara rugăciunii, căci rugăciunea este o legătură personală a omului cu Dumnezeu. Unirea trebuie să se înfăptuiască în persoanele umane, ea trebuie să fie personală, deci, conştientă şi liberă. Totalitatea virtuţilor trebuie să slujească desăvârşirii în rugăciune; pe de altă parte, virtuţile nu pot fi statornice dacă mintea nu este îndreptată în mod statornic spre rugăciune. Cea mai mare dintre virtuţi, mila, dragostea către Dumnezeu în care se împlineşte unirea cu El, este fructul rugăciunii. “Iubirea este din rugăciune”, spune Sfântul Isaac Sirul. Căci în rugăciune omul se întâlneşte cu Dumnezeu în chip personal, Îl cunoaşte şi Îl iubeşte (Vladimir Lossky, “Teologia mistică a Bisericii de Răsărit”, cap. X: Calea unirii, p. 236).
Uneori ne plângem că rugăciunile noastre nu sunt ascultate de către Dumnezeu. Dar cum să ajungă ele la tronul dumnezeiesc dacă noi nu suntem curaţi sufleteşte, ci plini de ură, invidie, răutate şi răzbunare? “Rugăciunile care, ridicându-se către Dumnezeu, nu au dragoste într-însele, rămân după uşă, pentru că numai dragostea deschide uşile rugăciunii”, zice Sfântul Efrem Sirul (“Grădina de flori duhovniceşti”, p. 214). Dragoste faţă de Dumnezeu, dragoste faţă de aproapele. Noi, pe deasupra, mai dăm dovadă şi de neglijenţă. Oare credem noi că Dumnezeu va lua aminte la rugăciunea pe care noi înşine n-o băgăm în seamă? Ca atare, “…să ne curăţim mai întâi pe noi înşine şi abia după aceea să stăm de vorbă cu Cel Ce este Curat”, ne îndeamnă Sfântul Grigorie Teologul, căci “numai un suflet curat varsă rugăciuni sincere către Dumnezeu” (Avva Isaia, ȋn “Grădina de flori duhovniceşti”, p. 212).
Se întâmplă poate ca Dumnezeu să nu îndeplinească cererile noastre sau să întârzie îndeplinirea lor, dar în pedagogia Sa dumnezeiască El procedează astfel nu pentru că nu ne iubeşte, ci pentru a ne încerca credinţa sau pentru ca noi să nu ne îndepărtăm niciodată de El, ci să alergăm mereu la ajutorul Lui. Dar, din nefericire, unii dintre noi, la cel mai mic incident, socotindu-ne neîndreptăţiţi, ne înstrăinăm de Dumnezeu şi procedăm la afirmaţii de genul celei făcute de filosoful Jean Paul Sartre: “Sau Dumnezeu, sau omul; amândoi nu pot să stea. Trebuie să alegem. Eu aleg omul; nu vreau ca Dumnezeu să existe”. Şi astfel, omul se angajează într-o “fugă de Dumnezeu” (Potrivit lui Max Picard, “în toate timpurile, omul a fugit de Dumnezeu. Ceva deosebeşte însă fuga de astăzi de cea de altădată: odinioară, credinţa era Normalul, ea îi stătea omului în faţă, exista o Lume a Credinţei obiective. Fuga, dimpotrivă, se petrece numai în individul izolat; ea se realiza numai atunci când individul se rupea de Lumea Credinţei printr-un act de decizie. Dacă voia să fugă, el trebuia mai întâi să-şi creeze fuga. Astăzi este invers: Credinţa ca lume exterioară obiectivă este distrusă. În măsura în care se rupe de Lumea Fugii, individul trebuie în fiecare clipă, mereu, să-şi creeze credinţa printr-un act de decizie; căci astăzi nu credinţa, ci fuga este lumea obiectivă. În lumea aceasta totul există numai sub formă de fugă. Întreg spaţiul dintre om şi Dumnezeu e umplut cu Fugă. Între om şi Dumnezeu nu mai este Nimicul gol, ci Nimicul plin, Lumea Fugii. Sigur că este posibil să transformi o situaţie de fugă într-o situaţie de credinţă, printr-o decizie, dar este greu. Şi chiar dacă un individ reuşeşte să se rupă, pentru credinţă, de Lumea Fugii, acest fapt îi reuşeşte lui ca individ…”. “Fuga de Dumnezeu”, trad. de Patricia Merfu şi Pr. George Remete, prefaţă de Pr. prof. Dumitru Popescu, postfaţă de Pr. prof. Constantin Galeriu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998, pp. 13, 17), îndepărtându-se de El. Bine spune Sfântul Apostol Pavel: “Înfricoşător lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului Celui viu” (Evrei X; 31), a Cărui judecată va fi pe măsura faptelor noastre. Omul rătăcit uită că, oricât de mult ar rătăci într-o lume a lui fără de Dumnezeu, în cele din urmă tot la El se va întoarce, pentru că va ajunge la convingerea că nimic nu există în afara Lui. (Este similar faptul cu fuga omului din calea morţii. Cu cât el încearcă să se sustragă morţii, cu atât mai mult se îndreaptă spre ea şi fuga de moarte se transformă într-o fugă spre moarte). Mijlocul cel mai eficient de a realerga spre Dumnezeu este rugăciunea, aceasta fiind în mod indubitabil calea unirii cu El, legătura unică a omului cu Creatorul său. “Rugăciunea, remarca Paul Evdokimov, ca stare permanentă a sufletului, rugăciunea devenită trup, face în mod minunat din orice muncă, din orice cuvânt, din orice faptă, o rugăciune, semn viu al prezenţei lui Dumnezeu, slujire a laudei” (Paul Evdokimov, “Taina iubirii”, p. 92).
Rugăciunea omului care doreşte răzbunare sau rău aproapelui său, rămâne cu siguranţă fără răspuns din partea lui Dumnezeu, fiindcă El, Care nu doreşte pieirea omului, ci mântuirea lui, ascultă şi împlineşte numai cererile cele folositoare atât pentru noi, cât şi pentru semeni. Ca atare, degeaba cerem pedeapsa cuiva, pentru că nu vom fi ascultaţi de către Părintele Ceresc, Care este Iubire şi nu răzbunare. Cerându-I lui Dumnezeu să facă rău, Îl faci părtaş cu tine la gândurile tale necurate. Dacă astfel pui problema, atunci mai bine taci, ca să nu-ţi atragi mânia Domnului.
Unii se roagă şi, neprimind cele cerute, se răcesc în rugăciune şi poate că Domnul era aproape să le împlinească cererea. Poate că ei au părăsit osteneala în ale rugăciunii când mila lui Dumnezeu nu mai era departe de ei. Cu cât Îl rugăm pe Dumnezeu într-un timp mai îndelungat, cu atât El este mai îndurat. Cu cât El întârzie să ne dea cele cerute, cu atât mai mult ne va da. În vremea în care Dumnezeu nu ne dăruieşte cele cerute de noi prin rugăciune, parcă Se gândeşte cu ce ar putea să ne răsplătească mai bine (“Grădina de flori duhovniceşti”, p. 217). Drept urmare, să nu deznădăjduim niciodată, ci să avem întotdeauna încredere în Dumnezeu, Care nu ne părăseşte la greu.
Să insistăm, cu multă căldură şi dragoste, la Părintele nostru ceresc pentru dobândirea celor de folos sufletelor şi trupurilor noastre. La finalul fiecărei rugăciuni să spunem: “Doamne, facă-Se voia Ta!”, că ştie Dumnezeu de ceea ce avem nevoie, dar nu ne dă nimic fără rugăciune. Iată, ce rol mare are rugăciunea! Prin intermediul rugăciunilor adresate lui Dumnezeu, omul înaintează în viaţa sa duhovnicească şi aceasta pentru că progresul spiritual nu se poate realiza fără comuniunea liberă a omului cu Dumnezeu, fără rugăciune, înţeleasă a “un dialog divino-uman” (Tomáš Špidlík, “Spiritualitatea Răsăritului Creştin II. Rugăciunea”, trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1998, p. 36). Adevărata natură a rugăciunii este negrăită fiindcă adevăratul învăţător, Care ne învaţă să ne rugăm, este Duhul Sfânt (Ibidem, p. 5).
“I-am cerut lui Dumnezeu să mă facă puternic, pentru ca să pot pune în aplicare proiecte măreţe şi El m-a lăsat slab precum eram, pentru a mă păstra întru smerenie.
I-am cerut lui Dumnezeu să-mi dea sănătatea, pentru a pune în practică planuri grandioase, iar El mi-a dat durerea, pentru a-L înţelege mai bine.
Îi cerui bogăţia pământului, pentru a dobândi totul, iar El m-a lăsat sărac pentru a nu deveni egoist.
I-am cerut puterea, pentru ca oamenii să aibă nevoie de mine, iar El mi-a dat umilinţa, pentru ca eu să am nevoie de ei.
I-am cerut lui Dumnezeu totul, pentru ca să mă pot bucura de viaţă, iar El mi-a lăsat doar viaţa, pentru ca să învăţ a mă încânta de toate.
<<−Doamne, n-am primit nimic din tot ceea ce am cerut, dar totuşi mi-ai dat tot ceea ce aveam nevoie, şi asta aproape împotriva voinţei mele. Rugăciunile, pe care nu le-am fãcut, mi-au fost împlinite. Fie lăudat Dumnezeul meu, între toate popoarele; căci între toţi pământenii nimeni nu a dobândit ceea ce am dobândit eu!>>
Mulţumescu-Ţi Doamne…” (Kirk Kilgour)
Facă-Se voia Ta! Amin.
